Dana Heuberger 
Până și Monet era de părere că Răsăritul există și merită să fie povestit, că fiecare dimineață (din noi sau de pe-afară) e o reinterpretare a culorilor, a năzuințelor și a noastră – atât de remarcabilă, încât merită să fie cântată, cald și triumfal deopotrivă, căci e mai mult decât o nouă speranță, e o nouă posibilitate, aproape o promisiune. Oare ajungem mai aproape de noi înșine studiind amănuntele și disecând clipele, sau trăind-o pe fiecare dintre ele ca și când ar fi unica (ultima?), devenind o simplă parte (recunoscătoare) a ei? Umplându-ne de nuanțe vibrante până pe piscul acela din umbră, aproape vertical, pe care îl păzim de cele mai multe ori cu toți dinții și nu-l recunoaștem decât în gândurile inavuabile pe care le tot ocolim, pe vârfuri, să nu cumva să le trezim de-a binelea, să nu cumva să ne tulbure adâncul și studiatul echilibru. Încălzindu-ne temerile, topindu-le chiar. Ridicându-ne, odată cu soarele.
Trecut de rahat am avut, prezent de rahat avem, bine că nu avem viitor, declamă apăsat, pe scena provincială, Aproape-rapsodul. Șugubăț? Sarcastic? Defetist, ori realist? Disecând adânc realitatea, fără menajamente, fără iluzii, făcându-și un titlu de glorie din asta, sau doar mizând pe componenta negativistă și aducătoare de bani a celor care îl ascultă? Ce câștigăm, dacă ne pierdem toate iluziile? Desigur, e bine să fim informați, să avem impresia că știm exact cum stau lucrurile, e de dorit să nu ne aruncăm cu capul înainte în prăpastia unei exagerate încrederi în Providență și în cei de lângă noi, însă prea multă claritate, de microscop, nu duce la alienare și la crispare? La imobilitate angoasată și sterilă, chiar? Unii ne garantează, electoral, că până și Aici putem fi fericiți, în ciuda derapajelor de tot felul, alții afirmă sus și tare că că nu există alegeri, că totul e o farsă cu un final nefericit și predestinat. Ce câștigăm, dacă ne ucidem toate iluziile? Și de ce am mai acționa, în lipsa Speranței? Ce rost ar mai avea să ne expunem? Doar Răul există, și lucrează temeinic. De ce să mai încercăm să contribuim, cât de puțin, la mult dorita schimbare în bine? Să ajutăm, să luptăm cu toții pentru o idee, sau pentru o comunitate? Sau chiar pentru noi înșine. Oare nu merită, mai bine, să vegetăm cu toții sub plăpumile fricilor noastre, să-și caute fiecare dintre noi falia în care să poată spera că n-o să îl găsească Apocalipsa? Să respirăm în surdină, conservându-ne, jelind neșansa de a aparține acestor locuri și vremuri și de a fi contemporanii acestor oameni atât de mici. Să închidem ușa și poate chiar să plecăm, pe ascuns, spre Zarea-albastră, singura care ne merită. S-o luăm cu toții la fugă din locurile astea pline de violatori, corupție și impostură, spre acele oaze de normalitate care, știm noi, ne așteaptă ca să ne prețuiască și să ne ajute să ne valorificăm așa cum se cuvine calitățile cele fără de pereche. Ce dacă vom lăsa în urmă părți pustiite din noi, scheletele arselor noastre iluzii și sentimentul de apartenență? Noi vom ajunge în oazele acelea lipsite de nori, de emigranți, de fundamentaliști islamici și de duplicitate, în care nu există negru, războaie, foamete, nedreptate, și nici măcar noroi. Sau, măcar, vom închide ochii și vom refuza să observăm ceea ce nu ne convine. La urma urmei, și ignorarea e un fel de plecare, de alienare. De (falsă) liniște. Ignorarea răului, ca și aceea a binelui, e doar o formă de renunțare la apartenență, o altfel de fugă spre ascunzișurile adânci din noi înșine. Putem vedea cerul dimineții doar ca pe un mișcător și tulburător tablou cu tușe imprecise, însă vii și prevestitoare de bine, sau putem încerca să întrezărim, dincolo de nori, gaura aceea din stratul de ozon despre care am citit pe undeva că nu se vindecă în totalitate, și nimeni și nimic nu ne poate garanta că nu se află chiar deasupra noastră, manipulându-ne subliminal feng-shui-ul. Poate că lipsa aceea de ozon (pe lângă alte lipsuri) e o pecete care le transmite până și extratereștrilor ce fel de animale de toată jena suntem noi, cei care ne declarăm oameni. Bine că nu avem viitor, spuse Aproape-rapsodul. Ne-am liniștit, acum că știm că nu contăm. Atunci, e evident că nu contează nici acțiunile noastre și nici măcar cât moloz suntem în stare să lăsăm în urmă. Răsăritul e numai al nostru, nu și al celor care nu ne împărtășesc convingerile, sau care îndrăznesc să ne umbrească în vreun fel. Să trăim, așadar! Deșeurile și dezastrele pe care le producem le vor strânge și le vor petici alții, dacă nu vor avea altceva mai bun de făcut. În fond, ar trebui să ne mulțumească, nefericiții aceia, căci noi le dăm de lucru, nu se pot plictisi.
Și cum să discerni între iluzia binelui și cea a răului? Între realități alternative, unele dintre ele vândute ție scump și altele negate de Marele Public, de la definiții, însă prezente în subconștientul tău tabloidizat, sau poate doar speriat de agresivitatea Informației. Cum să alegi între soarele difuz și cald al lui Monet și fațetele grotești ale realității expuse ție pe toate ecranele, dintr-o prea nimerită întâmplare (sau manipulare) și declarate ca având o precizie de laser? Și cum să găsești Calea-de-mijloc? Și de ce?
Mă duc să încerc să adorm. În forfota cea bogată a toamnei, poate că realitatea zilei de mâine va fi Calea. Reinterpretându-mi culorile, într-o paletă mulțumită și grea, a recoltei, redefinindu-mă, mai puțin anxioasă, mai vie. Ridicându-mă, odată cu soarele, spre noua mea viață. Cu iluzii noi.
