Din jurnalul unei muze vii

Motto: „Misterul şterge hotarul dintre real şi ireal, unindu-le ca un liant, sporindu-se, astfel, pe sine prin infinite căi nedesluşite, dar acceptate şi împreunate într-o altfel de bucurie.”

Graiul astral de la capătul de drum a tras voalul peste oricare gest închipuit, fie frivol, fie îngeresc. Am trăit la modul real tocmai ceea ce ne reprimam. Ne-am pedepsit ochii să nu vadă, să nu se lase oglindă, de parcă acest fapt ar fi fost în permanentă  concurenţă la primirea veşniciei ca pe un trofeu. Pe retina fiecăruia dintre noi doi ar fi putut rămâne imaginea celuilalt aşa cum cuvântul unuia păstrează inscripţia iubirii celuilalt.

„să-mi fii începutul oricărui anotimp

când inima mea vrea

când inima mea o cere

să-mi fii şi albul căzut pe clanţa uşii

şi verdele primăvăratec, burateciu

când sufletul  meu  crede

că aş putea, punte

între culorile frunzei să-ţi fiu”

Am fost, am rămas unul altuia candela aprinsă în toate culorile pe care le ştia vântul, gerul, ploaia, bruma, burniţa, arşiţa.

A fost iubire pentru suflete în alergare? A fost mântuire pentru suflete când zăpada punea, pe clanţa uşii, lacătul său alb?

Poetului i-am fost prilej. Providenţial prilej. M-am vrut prinţesă de peşteră, destin de Marie. Ne-am întâlnit într-un vers. Zămislită într-un vers, născută în ieslea unui vers, povestea ce mă cuprinde pe mine, pe el şi lumea dintre noi pe care o vedeam ascunzându-ne tocmai de ea într-o mare taină care pe cât ni se părea că ne depărtează, cu atât mai mult ni se părea că ne apropie. Mereu era ca în starea în care te cuprinde o sfântă rugă. Atât de aproape de Dumnezeu, coborând şi luminând, atât de departe întunecând, alungat de îndată de gândul păgân.

Unde să fie lăsată istoria? Care să fie organul care o ignoră, care te smulge, te sustrage, dar care-i organul care te conduce şi-ţi induce starea că paşii tăi lasă urmă prin praful pustiului chiar în trecerea meteorică a sufletului, tocmai prin constrângerile istorice la care eşti, volens-nolens, participant. Doar iluzia menţine sentimentul libertăţii, prelungindu-l, proiectând imaginea clipei în orizontul şi peste orizontul care opreşte respiraţia, la hotarul netrăitului. Obosit, cuvântul începe a tăcea. Nu lasă Dumnezeu ca să se ştie. La hotarul netrăitului, cuvântul începe a tăcea. Am fost acolo, în disperare, în disperarea iubirii strigate înăbușit.

Pentru mine moartea devenise ceva foarte depărtat, ceva care i se putea altcuiva întâmpla, dar apăruse altceva care făcea să mă despartă pe mine, cea care mă recunoşteam în oglindă, de mine cea care tulburam sfera înaltelor tăceri, ceva care lua forma unui cerc voltaic prin care coborau energiile sacre din sursa cosmică universală. Ca-ntr-o evoluţie iniţiatică, tăcerile erau suportul marilor transformări. Mai vie decât vie, mai moartă decât moartă, doar cuvântul hotăra urcuşuri şi coborâşuri pe care, nevoită, biografia le suporta.

Cu inimă de înger şi cu trupul în poveste nu ai cum să nu te rătăceşti pe oricare drum a-i lua-o, mereu în urmă, rămas, mereu la marginea istoriei şi cu multe, multe file-n urmă faţă de Bunul Dumnezeu.

Doar un pas, numai un pas să fi fost, unul înspre altul, un el înspre o ea, s-ar fi unit cerul cu cerul, pământul cu pământul, acelaşi anotimp cu acelaşi anotimp, aceeaşi clipă cu aceeaşi clipă, ce copil s-ar fi născut?

Pe jumătate era pereche, pe cealaltă jumătate era nimeni, adică mereu altcineva, dar niciodată un număr. Mereu avea de dat fulgere la schimb. Aşa era el, Poetul. Recunoştea pe oricine care avea înscris în destin asumarea acestui risc. Căuta mereu, mai ales, pe EA, femeia, o căuta cu disperarea de-a nu o putea şi găsi şi de a nu o putea  recunoaşte, dintre cele multe. Odată stabilit acest ideal parteneriat, obliga printr-o permanentă şi desăvârşită veghe neîntreruperea feed-back-ului creat, menţinând echilibrul între „a da” şi „a primi”. Condamna aspru pe cel ce contribuia, chiar şi cu neputinţă uneori, la întreruperea acestui miracol. A controla în mod voit, cu mintea, a te ataşa, a pune la încercare, a studia sentimentele, slăbiciunile în intenţia de-a le şi domina, iată marea greşeală a aceluia care deja conştientizase, acceptase ancorarea la sacru. Refacerea fenomenului venea dintr-un Plan necunoscut nouă, de-acolo de unde cuvintele-şi decupează tăcerea.

Trăia sufletul grăbit, trăia trupul neslăvit? După principiul vaselor comunicante, îşi împrumutau unul altuia, împrospătându-se mereu, seva inimii şi a minţii, a vieţii, a morţii, a veşniciei. Detaşat, face diferenţa umbra cerului, nestingherită printre pietoni.

Între spontaneitate şi o atentă aşteptare, misterul. Orbitor, ca un nasture scump care, odată-nchis, pune stavilă vederii, lăcomiei ei de-a se furişa.

Capodoperele au darul de-a conduce, de-a întoarce curiozitatea undeva înspre biografia autorului. Arareori se caută analogii, ţesături fine, punţi. Capodoperele prin lume, iar autorul, ca şi misterul, netulburat, la locul său, adică şi el tot prin lume, dar demult străin de ea.

Doar revelatoriu mai poate fi justificat pe cât de răsfăţaţi am fi noi, crezând că ni se cuvine, crezând că noi nu am avea nicio datorie faţă de destinul care ne-a scos în cale pe acel, pe aceea care are darul, prin simplul fapt de a fi, să ne aducă sufletul în palme, deschis, gata, oricând, să întregească fiinţa reinventând-o, spunând-o, creând-o, recreând-o. Tu în univers, tu în faţa lumii, tu dincolo de tine. Toate angoasele, toate incertitudinile, toate conflictele interioare, tocmai ele sporesc, reîmprospătează nuanţele.

Comunicarea sau intercomunicarea la nivel de artă este un act de voinţă proprie, consimţit şi consfinţit printr-un dialog tacit în care interacţiunea este şi va rămâne iluzorie la oricare dintre palierele cunoaşterii şi ale simţirii. Subconştientul nu poate interveni, nu poate emite criterii de valoare, doar veghează, absorbind avid urcarea din slavă în slavă, alimentându-se treptat până la sacralizare. Fiecare recunoaşte în partenerul de dialog puterea forţei, fenomenul de rezonanţă, căutând mereu şi mereu trăirea, retrăirea aceloraşi vibraţii fie ele sonore, în muzică, culoare în pictură, şi una şi cealaltă prin poezie.

Ca nişte poli ai frecvenţei, când unul foarte sus, celălalt destul de jos, dar nimic nu era pierdut, ştiam că a doua zi ar putea fi altfel. Ne devoram unul altuia stările, ne căutam unul pe altul, fugeam unul după altul, el după scrisorile mele, eu îl urmăream alergând când la radio, când la TV, când prin librării după cărţile sale, când la chioşcurile de ziare. Nu pot uita zilele când nu aveam bani să-mi pun plicul la poştă, uneori nu aveam bani să cumpăr ultimele apariţii. Odată am lăsat buletinul de identitate la un stand de cărţi până să vin eu cu banii. Îmi spuneam în gând: pentru această carte eu am dat propria mea identitate. Dar cum să uit de iarna grea când s-au blocat trenurile prin gări, iar eu, prin nămeţi, până la genunchi, aşteptam pe lângă chioşcuri apariţia revistei? Ştiam şi voiam să văd reacţia poetului la ultimele mele scrieri încredinţate lui, cu ce le puteau ele influenţa pe ale sale, aşa după cum ne obişnuisem, împreună făceam din neînţeles, înţeles şi din nimic, bijuterii literare. Dar cum să uit seara când am întârziat la începerea conferinţei, ţinută  chiar în oraşul meu, chiar pe strada mea: „Biografia subţire a unui înţelept”? Dincolo de uşa închisă, din vibraţia vocii sale intuiam cuvinte din care să-mi iau şi eu picătura. Dar prea curând am fost scoasă afară, alături de mulţi alţii, care am fi fost mulţumiţi să auzim măcar câteva dintre cuvintele ieşite pe sub uşă, ale Maestrului.

Prea timida mea fire mă descalifică. Mult aş vrea să nu fie vorba despre mine. Altei scriitoare să i se fi întâmplat, iar eu doar să citesc despre toate acestea sub titlul „Povestea noastră, cerul”. Mulţi mă vor întreba: cum puteai trăi în două realităţi simultan? Viaţa cu toate ale ei, poezia cu toate ale ei. Dar acea poezie care te conducea în alt spaţiu, acela al netrăitelor. Tocmai acest spaţiu al netrăitelor, parcă, le unea pe toate, le învăluia într-o perfectă armonie. Era hrana ce-mi dădea dinamismul, voinţa, iubirea. Tocmai în netrăite îl simţeam, privindu-mă, pe Dumnezeu.

M-am strecurat în imaginaţia lui, alimentând-o mereu cu ceea ce credeam eu că sunt, aveam nevoie să mă ştiu în graţia unui mare poet, ştiam că el poate să facă ceea ce biserica nu reuşise să facă pentru mine, prin mine. Într-adevăr, m-a transportat într-o lume în care cuvintele căpătau limbi de foc, slobozind între noi adevăruri, esenţă pură a fiinţelor noastre. De nicăieri nu mai aşteptam nicio părere şi aceasta era totul.

În tot ceea ce spun parcă aş cânta mereu acelaşi cântec, dar de fiecare dată pe câte o altă coardă a viorii. Aceleaşi trăiri, care par a fi altfel, venite din alte ere, din alte sfere, trecute prin inima mea. De aceea am hotărât să şterg fiecare dată din acest jurnal, făcând, astfel, transferul evenimentelor  în alte ere, în alte sfere, înspre alte inimi.

Aşa am făcut şi cu gândurile Poetului, şi cu privirile sale. Odată aspirate, atrase magnetic înspre ale mele, i le-am călăuzit spre un spaţiu, ca un refugiu, pe o insulă a propriilor noastre  singurătăţi. A făcut şi el cu mine acelaşi lucru. Eram doi pe un spaţiu al meu, pe un spaţiu al său. O greşeală cosmică ne absorbise într-o mare iubire care întreţinea flacăra unui dialog, neîntrerupt nici măcar de moarte. Un spaţiu în care nu se mai urlă cu durere iubirea, ci doar se cântă. Un spaţiu în care se coboară, urcându-se. Misterul şterge hotarul dintre real şi ireal, unindu-le ca un liant, sporindu-se, astfel, pe sine prin infinite căi nedesluşite, dar acceptate şi împreunate într-o altfel de bucurie.

Sursa foto: tablouri-de-vis.ro