Șantier în lucru

Niciodată nu sunt gata, tot timpul construiesc ceva nou sau repar, mereu mai am ceva de lipit, ceva de desprins, prilej cu care fac descoperiri sau ascund comori, sunt un proces în continuă desfășurare. Sunt un șantier în lucru.

Vedem mai peste tot astfel de indicatoare cu atenționarea „șantier în lucru” – un pleonasm împământenit în viaţa de zi cu zi a oamenilor, dar pe mine una nu mă deranjează, astfel că, amuzant sau nu, pot să spun: Și eu sunt un șantier în lucru.

Încerc să protejez amintiri vechi pe care vreau să le regăsesc la locul lor nemodificate, cu diverse șoproane, demontabile, casante, altele îmi sunt indiferente și le las în bătaia vremii/vremurilor. Oricum, accesul la ele este dificil, oriunde aș fi, acasă, în fotoliul preferat, sau pe stradă, tot timpul trebuie să fiu pregătită în caz de accidentare. Nu e bine să pleci în astfel de locuri fără echipamentul potrivit.

Freud spunea că: „Mintea este un fel un oraș”, în el se găsesc și ruinele, dar și construcțiile noi, astfel că purtăm în același corp și trecutul alături de prezent. Nu pot decât să fiu decât de acord, pentru că mintea nu e o cavitate goală, așa cum rămâne gingia în urma unei extracții dentare, locul se vindecă, apoi punem un implant nou, rezistent, eventual cu garanție pe viață. Mintea are ruinele ei care uneori ne mai și infectează, fie din senin sau fie că umblăm cu un bețigaș, dar cel mai important că, deși le-am spus ruine, ele sunt baza, rădăcina.

Toți am trecut prin astfel de momente imanente şi inseparabile ale comemorării amintirilor,    numai că pancarta „Acces interzis” ar trebui s-o avem la îndemână ori de câte ori alegem să călătorim în trecut. Și cele mai frumoase amintiri sunt regretabile și nostalgice – prilej de tristețe, ele nu aduc viață, deși fac viața acolo ascunse în fundal, pâlpâie un trecut după care ne ghidăm.

Când ceva construit,  lucrare sau orice fel de compoziție s-au prăbușit, molozul, care poate fi  de carne și oase, pentru că și fizic putem fi dărâmați, când întâmplările sau visele, toate alandala, cad în toată splendoarea, va purta acest nume: ruină! O construcție care nu a fost întreținută și s-a năruit din cauza intemperiilor și/sau din cauza neglijenței. Ce neglijez în mintea mea? Ce furtuni trec prin mine? Oricât aș încerca să fac față, putreziciunea e iminentă.

Zi de zi valurile aduc pe uscat tot felul de sticle goale, pungi de plastic, toate asfixiază, dar îmi place să cred că undeva în mine am și un gunoi care îngrașă, desigur că am tot felul de impurități, de asta și încerc aici, pe foaia albă ca o pânză curată, să fac reciclarea.

Prin aceste ruine ale minții trebuie să merg atentă, zidurile stau să cadă, oricând se poate desprinde o bucată, cărămizile sunt sparte, tăioase, pietrele alunecoase, unde mai pun că oricând o viperă ca o amintire superbă mă poate mușca mortal, lăsându-mă în desfătarea veninului ei mult timp surpată și eu de-a întregul, cu tot corpul, pe canapea. Unele locuri sunt abandonate temporar, altele definitiv, prin al cui centru de triaj au trecut nu pot spune, dar sigur există un astfel de centru. Fie că e al meu, nu știu de el, deși simt o comandă uneori din senin, să plec prin locuri dragi să-mi amintesc chiar la locul faptei ceva plăcut, să reculeg iar chimia emoțiilor, fie că acest centru e un vârtej chiar al amintirilor care îngrijește de la sine și care acționează fără să știu.

În această estetică a pierderii…, a lipsei, a golului, îmi fac veacul.

De obicei, amintirile frumoase au fortărețe de la sine ivite, sunt foarte bine prinse, au poduri, baraje, tot felul de rețele răsfirate, coeziunea cu ele erodează şi erodează, până îmi dau seama  de acest fapt cicatricea s-a extins deja.

10 lei pentru un om sărac este foarte mult, pentru unul bogat nu e nimic, iată că valoarea  a ceva, în speță a sumei de bani, e relativă; la fel se întâmplă cu o carte, depinde în mâna cui pică, la fel se întâmplă cu iubirea, dacă ești lângă cineva la momentul lui de tristețe este altceva cu a merge alături de el la cumpărături. Amintirile pot și ele valoriza în funcție de un filtru invizibil al ființei.

În luna iulie a acestui an am stat exact 48 de ore în București și am observat fără să vreau anumite chestii repetitive, iar în legătură cu acest lucru mi-am notat următoarele amintiri:

1. Oamenii care vorbesc singuri pe stradă sunt din ce în ce mai mulți. 2. Pescărușii s-au înmulțit, iar porumbeii sunt mai blânzi. 3. Adolescentele sunt timorate și deformate, poartă doar pantaloni scurți. 4. Pensionarele din parc erau singurele în rochii. 5. Masculinizarea în masă a femeilor e tragică. 6. Parcul Herăstrău foarte bine îngrijit. 7. La Mega Image, oamenii fac observații altor oameni la fiecare raft, la fiecare pas, observații negative. 8. Am mers pe jos într-un soi de oraș total, dar total diferit față de orașul în care locuiesc și asta m-a făcut să mă simt straniu, deși uneori tresăream: cum ar fi zgomotul matinal al pescărușilor care mă transfera la mare, la Marea Neagră și nu alta. 9. În rest, multe farmacii si multe patiserii. De unde deduc că oamenii sunt foarte bolnavi și preferă mâncarea frugală, și dacă sunt bolnavi, unde se grăbesc? 10. Nu mai sunt obișnuită cu trăsnetele, la 1 noaptea m-am trezit și am avut senzația că, dacă deschid ușa camerei, dincolo nu mai este nimic.

Cât am stat în București, m-am plimbat prin diverse locuri, am vizitat și expoziția de fluturi vii de la Muzeul Antipa. Fluturii erau blânzi, adormiți, parcă anesteziați, închiși într-o seră, pentru mine cu un aer abia respirabil, lor poate așa le plăcea, câțiva s-au așezat pe oameni, pe umeri, pe mâini, ori nu le păsa, ori nu aveau spațiu, ori erau puțin tulburați de prezența umană, miopi fiind, confundau mirosul. Când am ieșit din muzeu, aveam pulberea lor pe mâini, știam de copil că nu trebuie să ating fluturii pentru că praful specific de pe aripi îi ajută să zboare, altfel se vor târî până mor, neputând să mai caute hrană. Bucureștiul e un astfel de fluture, a fost atins prea mult, de prea multe mâini. Da, „mintea e un fel de oraș”, fără legi. Fără legi. Și corpul devine fără legi.

Atunci când orice om se îndrăgostește, închide și redeschide pleoapele pentru a se obișnui cu întunericul sau lumina, așa se întâmplă când îți amintești ceva, nu contează că e plăcut sau nu, clipirea cât mai deasă vine ca un scut, parcă să protejeze. Și revin să spun: Nicio amintire nu e plăcută! Oricât de frumoasă a fost ea ca acțiune, vie, amintirea tot mormânt rămâne. Nu poți fi fericit în fața niciunei amintiri, cum nu poți fi fericit în fața niciunui mormânt. În cazul amintirilor, singurele flori pe care le pot aduce sunt doar niște replici golite de sens și conținut: Ce-ar fi fost dacă…

Amintirea e un fel de poezie a corpului, vine fără premeditare și dă o stare bizară… de ceva între trecut și viitor, o stârpitură de senzație. Ca un chip de mort. Îți trec prin minte toate chipurile persoanei, ba când râdea, ba când vorbea… și totuși e mort.

Când nu e singur, omul recurge la autoafirmare, publică; dar când e singur omul mai recurge din nou la aceeași autoafirmare, dar personală. Diferența dinte public și privat este majoră, ea spune, de fapt, prin cine și pentru cine trăim, unii trăiesc pentru exterior, alții pentru interior. Ce arc face propagarea sus sau jos? Dacă nu, experiențele vieții cu amintirile ei…

Respingerea e cea mai a naibii formă de apropiere.

E primitiv, dar funcționează excelent. Amintirea este și ea ca o coardă, depinde de fiecare cât o întinde și cât se plesnește. Ceea ce e înspăimântător este că ne place usturimea foarte mult.

În tinerețea lui, tata a fost pasionat de cuțite; cu timpul, din acest obicei ciudat nu a mai rămas decât contemplarea lor într-un rastel din mijlocul casei. Majoritatea stau expuse, însă unele stau și prin sertare ferite de ochii musafirilor. Foarte rar le folosește, când eram mai mică mă trimitea să-i aduc câte unul, pentru diverse activități casnice. Pasiunea asta o am și eu, colecționez cuțite, bricege, tot felul de pumnale, port în geantă un astfel de cuțit din 1994, când am fost la un pas să fiu agresată de un taximetrist. Eram pe strada Poet Panait Cernea, zona era în construcție, nu era luminat, beznă totală, noaptea nu aveam curaj, erau tot felul de oameni, unii vorbeau singuri, alții exhibiționiști, unii dormeau în blocurile neterminate. Paradoxal, deși zona era în construcție, părea o ruină, o gară părăsită unde dormeau câini și oameni, unde foarte rar se mai vedeau muncitori, poate era un proiect oprit, poate nu. Greșeala mea  a fost să mă urc în față, lângă șofer. Când m-am urcat era un lac chiar lângă ușa din spate și nu am putut urca,  deși tot drumul am fost conștientă de greșeală, mizam că nu mi se va întâmpla. În timpul întrebărilor pe care şoferul mi le punea, încercam să nu răspund, dar nici să tac, să-l enervez mai rău, la un moment dat am scos din geantă un deodorant mic atât cât să-l vadă, m-a întrebat dacă am spray lacrimogen și i-am spus că da, nu aveam, era un spray normal, mic, de poșetă.  Era moda, după Revoluție, cu lacrimogenele, abia apăruseră și toată lumea își cumpăra. Nu mi-am luat niciodată așa ceva, îmi e mai simplu să folosesc cuțitul decât sprayul, stăpânesc mai bine manevra asta, tata m-a învăţat să mânuiesc cuţitul de vânătoare, deși, în practică, nu tai decât pâine sau legume.
Și azi am un cuțit în sertarul noptierei din camera unde dorm, un iubit m-a întrebat dacă sunt pentru desfăcut prezervative, i-am zis că da. I-a plăcut mult ideea asta, mai ales că și el avea probleme să le deschidă, și cât era de simplu să ai un cuțit în sertar… După o vreme, cunoscându-mă mai bine, m-a întrebat din nou: Pentru ce ai cuțitul în sertar? I-am zis glumind: Pentru seri ca asta, când pui prea multe întrebări. Am râs amândoi, deși avea un râs care nu era al lui, și nici nu apucase să vadă colecția depozitată în alt sertar, mult mai mare, la care nu avea acces fiind încuiată. În bucătărie însă am un cuțit la vedere, din Uzbekistan (pichok), are mâner din corn de cerb, este sculptat cu scene de vânătoare, are lama lată și subțire, multe gravuri, este protejat de o teacă fină din piele pe care sunt desenate steagul și alte simboluri tradiționale. Îmi place să tai roșii cu el și, mai ales, îmi place să-l văd la locul lui. Și pentru amintiri am un astfel de cuțit, operă de artă, dar mai ales, este la vedere. E un fel de cuțit pe care-l port pe chip – privirea tăioasă, cei care se apropie să știe clar: Aveți grijă ce-mi faceți! Și am marele noroc că multora le e frică. J

Până la urmă, ar fi ideal să ne putem controla amintirile sau să ne așezăm la masă și să le căutăm pe cele pe care le dorim, iar ele să se supună. Așa cum, de exemplu, când gătesc, îmi place să fac curat dinainte, totul să strălucească, evident ascut cuțitele, când am în față tot ce am nevoie, abia atunci gătesc, o astfel de metodă practică ar trebui s-o folosim la decorticat amintiri: să ne alegem un loc curat din casă, foarte curat, niciun obiect în jur, carte, revistă, tv, ceva care ne-ar distrage, om, preferabil să fim singuri și apoi să ne așezăm în această zonă lăptoasă să ne desfătăm. Desfătările sunt dureroase, atenție, deci, la șerpi, crăpături, să nu alunecăm prea mult prin ruinele minții.

Când descriu un loc am anumite repere, puncte cardinale, ape, râuri, granițe, când descriu un organ, la fel, știu de la ecografie poziționarea, mărimea, afecțiunea, rana, știu cum se tratează, rămâne însă amintirea ca o leucemie împrăștiată peste tot în sânge, care păcălește mereu, se mută, apoi, cu timpul se coagulează, o simt mai mică, tot mai departe, această durere abstractă nu se vede cu ochiul liber și la niciun aparat. Dar există și doare. E înlăuntrul meu ca un câine în lesă, îi aud uneori schelălăitul, dar m-am obișnuit cu el. Într-o zi va scăpa. Aveți grijă, nu mi se întâmplă doar mie!

(foto din arhiva personală)