Fatalitatea caricaturii

Am revăzut de curând extraordinarul film al lui Luis Buñuel, Viridiana. M-a interesat în mod special o scenă zguduitoare, de neuitat. Aceea cu cerșetorii, oamenii străzii, decrepiții care năvălesc în castel, în lipsa stăpânilor, și fac un chef grotesc, o caricatură de chef, în salonul aristocratic. Știrbi, gângavi, nespălați, incapabili să folosească limbajul articulat, ei își pun mâncare cu mâinile în farfuriile de porțelan și își afundă gura lacomă direct în ele, toarnă neglijent vin roșu în paharele de cristal, lăsând să curgă jumătate pe fața de masă făcută din dantele franțuzești, își aprind țigările puturoase de la sfeșnicele de argint. La un moment dat, un schilod, sărac cu duhul, îmbracă o rochie de mireasă păstrată într-o ladă ca amintire și dansează deșucheat. Luis Buñuel, care fusese în timpul războiului civil din Spania de partea comuniștilor, face astfel (poate involuntar, poate doar datorită intuiției lui de artist) o satiră terifiantă, dantescă a comunismului. Pentru că așa ceva este comunismul: o imensă impostură, o transformare a vieții într-o caricatură de viață. Îmi amintesc cum stătea o cravată (oricât de scumpă) la gâtul unui activist al PCR: era fie nefiresc de scurtă, fie strâmbă, fie strânsă atât de tare, încât îl făcea pe purtătorul ei să arate ca un spânzurat, roșu în obraji și cu ochii holbați.

Cum se ajunge la fascism, nu ştiu. Nu l-am cunoscut dintr-o experienţă directă. Ştiu doar că a dus la moartea a milioane de oameni nevinovaţi, ceea ce este de neacceptat şi de nescuzat. Și că este –  ca şi comunismul – ilegitim şi criminal, pentru a folosi memorabila sintagmă folosită de Vladimir Tismăneanu. În cărţile despre fascism, extrem de numeroase, nu am găsit niciodată o explicaţie a generării lui, autorii ocupându-se aproape exclusiv de incriminarea faptelor fasciştilor. Sau am găsit o explicaţie exclusiv politică, nu şi una existenţială.

În schimb, comunismul l-am trăit, l-am studiat, am reflectat asupra lui o viaţă întreagă. Uneori am încercat să mi-l asum, să-i înţeleg regulile şi să le asimilez, să mă adaptez la situaţie ca să pot supravieţui. Până şi un om prins sub dărâmături după un cutremur luptă să-şi facă puţin loc ca să respire sau ca să-ţi mişte picioarele strivite. Cam aşa am reacţionat eu.

Comunismul este un complot al învinşilor – în marea competiţie a vieţii – împotriva învingătorilor. Mulţi intelectuali subţiri se arată oripilaţi de ideea de competiţie. Li se pare vulgară. Dar competiţia este esenţa însăşi a vieţii. Pomii din livada mea se străduiesc să crească fiecare mai înalt decât celălalt, ca să poată primi cât mai multă lumină de la soare. Oamenii concurează şi ei, necontenit, unii cu alţii, încă dinainte de a se naşte când, sub formă de spermatozoizi se angajează în cursa pentru fecundarea ovulului. La naştere, orice om este învingătorul a milioane (aproximativ două sute de milioane!) de posibili alţi oameni. Dar, odată născut, pentru el încep noi competiţii.

Concurenţa dintre oameni diferă de aceea din junglă, prin aceea că are reguli, dar este la fel de nemiloasă. Unele doctrine (de exemplu, aceea a creştinismului) încearcă, fără mare succes, să instaureze o stare de necompetiţie. Dacă le studiem, constatăm că ele sunt invenţia unor învinşi care vor să-i facă mai toleranţi pe învingători (evreii aflaţi sub ocupaţie romană au inventat creştinismul pentru romani, dar ei înşişi nu l-au adoptat). În plus, aceste doctrine sunt respectate doar demagogic, instaurând un regim al simulării hilar (în literatură există numeroase reprezentări – comice – ale strădaniei oamenilor de a părea neegoişti şi binevoitori unii cu alţii).

Principalul merit al oamenilor constă nu în desfiinţarea competiţiei (care ar duce, de altfel, la o degenerare rapidă a lor), ci în reglementarea ei. Legile, în ansamblul lor, pot fi considerate şi un regulament de desfăşurare a competiţiei dintre membrii unei societăţi.

Competiţia duce inevitabil la o ierarhizare. De obicei, în condiţii de pace, de bună administrare, de relativă prosperitate se ajunge la configurarea a trei categorii:

– Oamenii de valoare (învingătorii), componenţii unei elite, restrânse numeric, care dă tonul în societate. Ei sunt puţini la număr.

– Apoi – oamenii obişnuiţi (sau aparent obişnuiţi), care constituie majoritatea.

– Şi, inevitabil, oamenii incapabili (învinşii), fără nicio şansă de a mai câştiga vreo competiţie. Ca şi elita, ei sunt puţini la număr, constituind, dacă se poate spune astfel, o elită inversă.

Cât timp societatea funcţionează, oamenii care constituie majoritatea (middle class, o numesc sociologii) stau cu faţa îndreptată spre elită, ca floarea soarelui spre soare. Nu este vorba de o admiraţie extatică sau de o resemnare, ci de un ideal, care le orientează eforturile. Mulţi oameni obişnuiţi încearcă să devină oameni excepţionali, iar dacă reuşesc li se recunoaşte succesul. Competiţia este de un mare dinamism şi produce o bunăstare care se revarsă asupra tuturor, chiar şi a celor care nu sunt în stare să facă nimic. Aceştia sunt trataţi de societate cu înţelegere şi generozitate.

Comunismul dărâmă iresponsabil şi cu consecinţe dezastruoase această armonie dinamică. Iniţiatorii actului distructiv sunt, bineînţeles, oamenii de nimic (elita inversă), care se consideră nedreptăţiţi. Lor li se asociază, din cauza unui regretabil malentendu, tinerii (nu toţi, dar aproape toţi), pentru că temporar, până la dobândirea unui loc în societate, se află într-o situaţie asemănătoare cu aceea a învinşilor. Li se mai adaugă reprezentanţii unor minorităţi (etnice, sexuale, religioase etc.) pentru că şi ei se simt marginalizaţi. Istoria lumii este plină de răzvrătiri ale oamenilor defavorizaţi împotriva celor cu o poziţie bună şi sigură în societate. Dar toţi răzvrătiţii, din fiecare ţară şi din fiecare epocă, au pierdut, în mod îndreptăţit, spre binele umanităţii, bătălia.

În secolul douăzeci, pentru prima dată în istoria lumii, complotul celor incapabili şi al acoliţilor lor reuşeşte. De ce? Pentru că instigatori de profesie, ca Marx sau Lenin, folosindu-se de mijloacele de comunicare în masă, inexistente în trecut, conving o mulţime uriaşă de oameni obişnuiţi să li se alăture looser-ilor. Nu poate fi imaginată crimă mai gravă decât acţiunea acestor instigatori (intelectuali cinici) de a activa tot ce este mai josnic în semenii lor. Mulți oameni de bunăcredinţă, care sperau ca prin muncă şi printr-o participare corectă la competiţie să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influenţa propagandei comuniste – că pot obţine totul dintr-odată, fără efort, prin deposedarea violentă de bunuri materiale şi de titluri a celor din elită. Jefuitorii elitei sunt gata-gata să-şi închipuie că şi talentul, şi inteligenţa, şi farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare şi mutat pe alt cap.

Pentru prima dată în istoria lumii, o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închişi, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor. Sau determinaţi să se expatrieze.

Oamenii incapabili veniţi la putere nu sunt în stare să inventeze o nouă societate. Ei o imită caricatural ­– ca nişte maimuţe care ar imita îndeletnicirile oamenilor – pe cea dinaintea lor. Rezultatul este jalnic. Parlamentul devine o caricatură de parlament (în care totul se votează în unanimitate), alegerile o caricatură de alegeri (în condiţiile în care nu există decât un singur partid), presa o caricatură de presă (o funcționare în gol a „limbii de lemn”, fără legătură cu realitatea), arta (aceea aservită regimului) o caricatură de artă, comerţul o caricatură de comerţ (din cauza mărfurilor și prețurilor standardizate), banii o caricatură de bani, cu o valoare stabilită artificial, munca o caricatură de muncă (dovadă – calitatea proastă a mărfurilor, cu excepţia celor produse de oameni pasionaţi, imuni la persecuţii), competiția o caricatură de competiție („întrecerea socialistă”), sărbătoarea o caricatură de sărbătoare (cu participare obligatorie, lipsită de entuziasm) etc.

La un moment dat, comunismul se extinsese ca un cancer şi exista riscul să atingă esenţa însăşi a umanităţii. Din fericire, la sfârşitul secolului douăzeci s-a prăbuşit.