Leonard Oprea 
„… trebuie să purifice omul și să ucidă Răul din el. Cel dispărut este dispărut. Cel mort este mort și judecat în lumea cealaltă. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viață veșnică. Viața veșnică este Cel Prea Înalt și Sacru. Veșnicia morților este veșnicia Morții. Care și ea este din Cel Prea Înalt și Sacru, dar nu este viață. Este pedeapsa veșnică. ” (Theophil Magus)
Când Amot se trezi, în jurul Cercului Cunoașterii îi văzu pe Iosif, Theophil, Raman și Luron, Nar și Oris. Cu toții aveau un zâmbet mai bun decât pâinea caldă.
Deodată Iosif se aruncă pe pieptul său și îi acoperi fața cu sărutări, strigând de răsuna muntele:
– Am venit să mergem acasă, la mama, daaa?
Amot se ridică în șezut, strângându-l pe Iosif la piept, și răsuflă larg, parcă trezit dintr-un somn adânc, adânc și fără de nume.
Cercul din praf auriu dispăruse.
Theophil se apropie de Amot și îi întinse mâna, ajutându-l să se ridice în picioare, căci Iosif se lipise tot de tatăl său, mai, mai să-l sufoce cu brațele strâns încolăcite în jurul gâtului.
După o vreme, Amot întrebă:
– Și acum?
– Acum, zise Theophil, tu și cu mine avem de împlinit ceva anume, iar Iosif împreună cu Raman, Luron, Nar și Oris se întorc la palatul meu, unde îi așteaptă Adona.
– Nuu!!! strigă Iosif, tata vine cu noi!
– Iosif, ia vino tu la moșul tău, toarse cu glas de poveste Theophil și își desfăcu larg brațele.
Iosif șovăi, apoi caută încuviințare de la Amot, care îi șopti:
– Hai, du-te. Theophil te iubește tare mult.
Iosif îl sărută pe obraz, după care fugi în brațele lui Theophil.
– Iosif, închide ochii, îl rugă Theophil. Așaa, bravo ! Acum, spune-mi ce vezi acum?
– O văd pe mama, șopti ca vrăjit Iosif, strângând cu putere pleoapele.
– Și, ce-ți spune mama?
– Mama spune… mama spuneee, că da… daa…, apoi deschise ochii și boabe de rouă se scurseră pe obrajii săi.
– Hai, nu mai plânge, se înmuie tot Theophil.
– Nu plâng, se sumeți Iosif și oftă din tot trupul lui de copil.
– Iosif, uite, îți promit că venim și noi, repede, repede…
– Cât de repede? reteză Iosif vorba lui Amot.
Amot tăcu încurcat.
– Păi, zise Theophil, foarte repede, foarte repede.
– Bine, zise Iosif și se dădu jos din brațele lui Theophil.
Amot se așeza pe vine, lua copilul în brațe, îl sărută pe obraji, apoi îl mângâie pe creștet și îl îndemnă:
– Hai, du-te cu ei, sunt cei mai buni prieteni ai tăi, nu-i așa? Pe care dintre ei vrei să-l călărești primul?
Iosif spuse fără ezitare:
– Pe Nar, pe urmă pe Raman și… Și atât. Ba nu, mai întâi pe Luron, că pe el pot să și dorm, acolo, între aripi.
Luron îi privi triumfător pe ceilalți și toți râseră cu mare poftă.
– Urmați-l pe Oris, pe înserate veți fi acolo. Și drum bun, le ură Theophil.
***
Amot și Theophil îi priviră în tăcere, până când Iosif și prietenii săi dispărură printre stânci.
Apoi, Theophil se întoarse către Amot, îl bătu cu palma pe umăr și rosti domol, nu fără tremur în glas:
– Amot, acolo în acea încăpere de taifas între noi doi, înaintea plecării tale ți-am spus așa: totul depinde de Credința și puterea noastră să învingem. Cu cât va fi mai scurtă călătoria, cu atât mai ușor va fi să-l înfrângem pe Beliazar. În răstimpul cât nu voi fi împreună cu voi, trebuie să lupt să țin pace între triburile lumii. Iar astăzi pacea este iubită tot mai puțin, știi asta prea bine.
– Da, așa mi-ai glăsuit. Și ?
– Și, spre deosebire de tine, eu nu am reușit să fac pace între triburi…
– Și?
– Și de data asta, vom merge împreună să înfruntăm oameni. O armie întreagă. Triburile s-au unit împotriva noastră. Și s-au înfrățit cu toată lumea Întunericului, fiare fel și chip, zmei, balauri, troli, vârcolaci, strigoi…
Amot nu se putu stăpâni să nu se holbeze la Theophil.
– Da, da. Nu te mai holba așa. Până acum nu ai înfruntat oamenii. Iar Beliazar este întru totul și toate…
– … este în fiecare dintre noi, îi tăie vorba Amot. Știu, Theophil. De la bun început am știut asta. Dar nu mi-am închipuit ca voi ucide oameni…
– Nu, Amot. Nu ucizi oameni, îl ucizi pe Beliazar.
– Războiul lumilor… din nou, Theophil?
– Nu știu… Poate că prima bătălie va decide totul… Nu știu, Amot.
– Theophil, dar asta poate să însemne ani și ani?…
– Poate.
– Theophil, i-ai trimis pe Nar și Oris împreună cu Iosif…
– Da, Amot, putem fi uciși și tu, și eu. Da.
– Dar poate că eu nu vreau să ucid oameni…
– Ba da, Amot, trebuie să-ți reamintesc ce ți-am spus atunci, mai ții minte, despre al doilea vis al tău? Iată: Prințul Întunericului, Beliazar, nu poate fi stăpânul unei lumi care nu există. O lume dispărută întru totul nu poate fi pedeapsă vie ce învață. Fiindcă orice pedeapsă vie va trăi cât să îndrepte crima făptuită. Trebuie să purifice omul și să ucidă Răul din el. Cel dispărut este dispărut. Cel mort este mort și judecat în lumea cealaltă. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viață veșnică. Viața veșnică este Cel Prea Înalt și Sacru. Veșnicia morților este veșnicia Morții. Care și ea este din Cel Prea Înalt și Sacru, dar nu este viață. Este pedeapsa veșnică. Așadar, din puținul ei rămas viu, lumea a fost renăscută. Iar Beliazar, a cărui răbdare este mai răbdătoare decât întinderea cerului, a primit speranța și a așteptat ca aceasta lume să dea rod și a fi astfel împlinită, coaptă încât să aibă el, în mândria sa blestemată, ce să împărățească. Căci Răul trebuie amăgit, ispitit cu vis de Putere spre a fi stârpit din rădăcină. Lumea a dat rod, s-a înmulțit, s-a împlinit, este coaptă. Este lumea în care trăim, Amot. Da, da, Amot, negreșit a sosit ceasul lui Beliazar.
– Ajunge, Theophil.
– Nu, nu ajunge. Trebuie să pricepi limpede. Uite, te rog – ucide-mă pe mine acum. Câtă vreme crezi că mă pot apăra singur împotriva lui Beliazar? Pe urmă, dacă mai ai vreme, grăbește-te, Iosif și Adona sunt acolo, în palat, doar cu o mână de oameni, credincioși mie și lor… Dar mai e și întreg tribul tău… În sfârșit, tu știi mai bine, doar tu ești alesul. Iar fără tine, eu și Iosif, nu, nu suntem Cupa Vieții si Cartea Celor Noua Peceți, nu putem fi „iubesc” și „mulțumesc”. Nu, hotărât lucru, nu. Rămânem doar o simpla cupă plină cu un simplu și îndoielnic „iubesc”, doar o carte fără peceți, un oarecare „mulțumesc”. Tu, Amot ești Spada Credinței și tu ești „închinare”. Tu ești veriga ce ne unește și ne rostuiește și ne împlinește. Tu ești alesul. N-am ce-ți face. Asta e profeția. Iar profeția este dată nouă de Cel Prea Înalt și Sacru.
– Ajunge, rosti surd Amot.
– Atunci, să mergem.
***
Era în prag de iarnă.
Cerul plumburiu se întindea nesfârșit și amenințător peste câmpia largă din mijlocul Munților Răscrucii.
Învârtejiți de vântul înghețat, fulgi mărunți și moi se topeau pe fruntea, obrajii și buzele fierbinți ale războinicilor care mai rămăseseră în viață pentru astă ultimă bătălie, nu mai mulți de câteva mii, adunați în șiruri drepte în spatele lor, laolaltă cu tigrii lui Raman, șoimii lui Oris, lupii lui Nar și dragonii lui Luron, la fel de puțini rămași ca și oamenii oștirii lui Theophil și Amot.
Theophil strânse în pumn cârja sa și îi spuse lui Amot:
– Amintește-ți ce ți-am rostit:
Prințul Întunericului, Beliazar, nu poate fi stăpânul unei lumi care nu există. O lume dispărută întru totul nu poate fi pedeapsă vie ce învață. Fiindcă orice pedeapsă vie este pieritoare și trăiește cât să îndrepte crima făptuită. Trebuie să purifice omul și să ucidă Răul din el. Cel dispărut este dispărut. Cel mort este mort și judecat în lumea cealaltă. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viața veșnică. Viața veșnică este Cel Prea Înalt și Sacru. Veșnicia morților este veșnicia Morții. Care și ea este din Cel Prea Înalt și Sacru, dar nu este viață. Este pedeapsa veșnică. Așadar, din puținul ei rămas viu, lumea a fost renăscută. Iar Beliazar, a cărui răbdare este mai răbdătoare decât întinderea cerului, a primit speranța și a așteptat ca această lume să dea rod și a fi astfel împlinită, coaptă încât să aibă el , în mândria sa blestemată, ce să împărățească. Căci Răul trebuie amăgit, ispitit cu vis de Putere spre a fi stârpit din rădăcină. Lumea a dat rod, s-a înmulțit, s-a împlinit, este coaptă. Este lumea în care trăim, Amot. Da, da, Amot , negreșit a sosit ceasul lui Beliazar.
Theophil tăcu, respiră adânc și încheie:
– Iar Beliazar știe că tu ești cel ales. Da, de aceea Beliazar trebuie să te ucidă.
***
„… frig-n septembrie…
amorțesc castanii – tac…
noapte de sticlă…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul XVI, episodul XVII, episodul XVIII… ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
