Portret în linii argintii

Stăteam într-o zi pe băncuță. Era toamnă și stăteam cu spatele la soare. Căldura îmi înflorea sângele. O iederă frumoasă sugruma copacul de lângă gard. Mai târziu, a tăiat-o cineva și aceasta s-a înverșunat să crească sub forma unui covor, înaintând spre copac precum o reptilă.
O doamnă venea din partea stângă a aleii. Arăta ca și cum coborâse dintr-un tablou de început de secol. Ochi verzi, pătrunzători, părul argintiu, tăiat drept, îi venea până la umeri. Rochia era strânsă cu un cordon întins perfect, pe talie. Mersul, princiar. Mi-a cerut permisiunea să stea lângă mine, pe bancă. Am invitat-o cu respect. Mi-a spus că merge către piață. Era o femeie frumoasă și, de jenă că am privit-o mai mult timp decât se cuvenea, m-am trezit că o întreb câți ani are. Desigur, cea mai ingrată întrebare. Mi-am cerut scuze. Cu un gest fin, ridicându-și palma, mi-a spus zâmbind că are nouăzeci și doi de ani. Nu îi dădeai șaptezeci. Pe față, cred că mi se citea mirarea.
-E adevărat. Am fost soție de colonel. Am trăit bine. Am mâncat bun și puțin, însă mulțumesc Domnului că am cap, adică nu uit aragazul deschis, nu sunt în starea aceea, cum să vă spun, și că am picioare. Merg. Mă bucur de orice, de viață. Văd frumosul din oameni și păstrez în suflet tot ceea ce am trăit. Și am trăit frumos…
I-am zâmbit. M-am simțit datoare să-i zâmbesc. Brusc, mă învăluise o stare de bine. Doamna s-a ridicat și a plecat pe alee. Simțeam că avea o putere asupra mea, o priveam ca pe o dovadă vie că viața trebuie trăită nu la foc maxim, ci molcom, să ai timp să cugeți, să alegi frumosul, ca un grădinar ce își îngrijește florile, dar nu se îndură să le taie.