Conversații uzuale

privindu-ne în oglindă

ochi în ochi

noi cu noi

cel puțin doi în fiecare

(de la doi în sus pierzi controlul

fiecare din noi are măcar încă unul și…

mă opresc înainte de a-mi recunoaște surghiunul)

privirea din oglindă va iradia firescul situației

am epuizat isteriile necesare și suficiente unei vieți normale

le las să se dezbrace de sentimente în fața oglinzilor virtuale

mă îndrept spre capătul celălalt al pământului

în zilele următoare cumpăr nu unul ci două bilete

(pentru mine și pentru ea, pentru celelalte nu mă interesează

să se descurce pentru Dumnezeu! fiecare…)

prin ochiul de sticlă privesc aripa lucioasă

de acolo îmi zâmbesc ca dintr-o oglindă soioasă

nenumăratele celelalte eu

ciudatele hâdele relele egoistele și cum le-oi mai spune în momentele mele de bine

(are limba română nenumărate cuvinte de alint începând cu cerul și terminând cu pământul și alte eternități spre care ne îndreptăm

mai devreme sau mai târziu

dar la ele nu vreau să apelez

le voi spune hiene șacali târâtoare urși polari

numai pe numele adevărat nu)

încep să mormăie motoarele

se agită mâinile subțiri, luminos de subțiri, nebronzate,

armonizând ca într-o orchestră uitată pe fuzelaj făpturile-mi toate

eu, care nu sunt în stare să aud bine nici bătăile inimii mele

(sună ca o tobă dezacordată la care cântă un toboșar începător

altfel nu ar avea ropotul ploii de la ecuator după ora stingerii incendiilor)

privesc cum dirijorul are acces la sunete

din admirație pentru el am senzația că aude până și greierii din călcâie

or fi ale mele

ale mamei mele

poate ale bunicii plecate de mult dintre noi

(ale tatălui nu sigur nu el avea un borcan în care îi aduna și le-a dat drumul înainte de a pleca la cele sfinte)

îmi sună atât de cunoscut sunetele lor că mă reped să le îmbrățișez căderea

ca într-un concert de vioară susținut de orchestră

ne regăsim într-o sală în care aplauzele nu se opresc până când arcușul arată ca o coamă despletită în alergare

răsuflând