MOARTE și VIAȚĂ (episodul XIV)

„… cel ne-născut este cel care moare pentru a se naște mereu altul – Dumnezeu lucrează…Unitatea lui Dumnezeu se află în diversitatea sa. Infinită.” (Theophil Magus)

Înainte de a se crăpa de ziuă, pe nesimțite, Amot părăsi grota.

Călăuzit de Oris, începu să urce spre piscul muntelui.

Încă ploua mărunt și pale de vânt îi izbeau trupul, nu o dată răsucindu-l sau chiar ghemuindu-l la pământ. De fiecare dată însă, Oris îl prindea cu ghearele de umăr și, fâlfâindu-și aripile cu neobișnuită putere, îl ajută să pășească mai departe.

Amos, ud până la piele, dar încrâncenându-și întrega ființă, nu rostea nimic, doar înfrunta ploaia și vântul și se ruga neîncetat. Se ruga fierbinte, cum parcă nu se rugase nicicând.

După aproape două ceasuri de urcuș istovitor, la nici o bătaie de săgetă de el, Amot îl văzu pe Theophil așteptându-l pe creștetul muntelui, o poiană rotundă înconjurată de stânci, dintre care răsăreau trei brazi nu mai mari de un stat de om.

Ploaia încetase, vântul abia mai bătea, se risipeau norii și primele raze de soare aprindeau zarea.

***

Theophil îl îmbrățișă.

Apoi ii spuse:

– Știu, ai obosit. Nu mai ai răbdare. Dar ți-ai pierdut Credința?

Amot zâmbi și răspunse:

– În nesfârșita sa viață pe acest Pământ, omul a crezut şi va crede în multe – în gânduri, în fapte, în lucruri, în alţi oameni sau în demoni şi îngeri căzuţi… Dar niciodată Credinţa lui nu a aparţinut altcuiva decât Lui, Cel Prea Înalt și Sacru. De aceea – Cel Prea Înalt și Sacru nu s-a lepădat nicicând de Credinţa Sa în om.

Theophil îl îmbrățișă din nou și zâmbi și mai larg.

Amot rosti iarăși:

– Cel Prea Înalt și Sacru a fost este și va fi dintotdeauna și peste tot, fiind în Sine și despre Sine doar Lui-Însusi Adevărul cunoscut. Omul nu se cunoaște pe sine întru Adevăr, căci Sinele este Cel Prea Înalt și Sacru. Nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut. E scris cu litere de foc în prima carte a Legendelor Lumii.

Theophil îl privi drept în ochi, iar nestemata dintre ochii săi părea acum un al doilea soare răsărind.

Zise:

– În cercul cunoașterii tale verbul – tot ceea ce se rostește cu Credință în Cel Prea Înalt și Sacru – se împlinește. Nu ai uitat, Amot?

– Nu, răspunse scurt și apăsat Amot.

Theophil păși de lângă el, înspre mijlocul poienii.

Din chimirul ce-l încingea, scoase o pungă din piele. Desfăcu gura pungii și presără de jur împrejur un praf auriu.

– Da, Amot.

Amot răsuflă adânc.

– Da, Amot – acesta este Cercul Cunoașterii. Vino, îl chemă pe Amot.

Amot păși în Cercul Cunoașterii.

Theophil înălță cârja și atinse cu ea pieptul lui Amot.

Amot simți cum trupul i se încălzește și hainele se usucă pe el.

Se simți ușor și liniștit în sufletul său.

Se simți odihnit, în putere și cu pace în inimă.

– Acum, zise Theophil, întinde-te în Cercul Cunoașterii, cu capul spre Răsărit și picioarele spre Apus, împărțind cercul în două jumătăți, fiecare regăsindu-se unită cu cealaltă în inima ta. Întinde brațele să atingi cu vârful degetelor cercul. Desfă picioarele să atingi cu călcâiele marginea cercului.

Amot făcu precum i se poruncise.

– Acum, ești copacul vieții și steaua mântuitoare.

Amot încuviință dând din cap.

– Acum, eu te părăsesc, mai zise Theophil. Dar înainte, pentru astă încercare îți dăruiesc doar acest cuvânt: he-vau-he. He este lumina Lui, Vau este iubirea Lui , He este lumea noastră, lumea Celui Prea Înalt și Sacru. Nu cumva să uiți, căci încă o dată mai mult ca niciodată acum, în cercul cunoașterii tale… verbul… tot ceea ce se rostește cu Credință în Cel Prea Înalt și Sacru – se împlinește. Și, la fel nu uita nicicum – orice ar fi nu te mișca, rămâi așa cum te-am așezat în Cercul Cunoașterii.

– He-vau-he, rosti limpede Amot.

Și Theophil înalță cârja chemând:

– Beliazar, Prinț al Întunericului, vino!

Și Beliazar se înfățișă.

Amot văzu un bărbat tânăr și neînchipuit de frumos, îmbrăcat într-o cămașă mai albă decât prima zăpadă, fără nici urmă de cusătură, împodobită cu flori de stâncă în jurul mânecilor largi și în jurul gâtului. Pe cap purta o coroană din spini de lumină, mai strălucitoare decât soarele însuși. Stătea pe un tron clădit din zeci și zeci de ochi bruni, albaștri, negri și verzi și nouă aripi ca de lebădă prinse de jur împrejur băteau lin, lin înălțându-l deasupra lui Amot.

Cu glas nepământean de duios, bărbatul grăi astfel:

– Bine te-am găsit, Amot.