La mare, cu domnul Teo

Am petrecut două zile la mare, cu domnul Teo. El este scriitor, nu merge la serviciu și se află exact în perioada în care și-ar dori să scrie un nou roman. Ideile nu-i lipsesc – problema apare doar când trebuie să le transforme în proză, să umple foile pentru a crea un volum tipăribil. Dacă ar fi posibil, i-ar plăcea să se și încadreze într-un termen rezonabil.

Domnul Teo nu prea iese din casă. Are tabieturile lui („ca personaj, ca om, ca cetățean” – pag. 269) din care a extras, succesiv, orice obicei care l-ar fi condus dincolo de ușa apartamentului. Printre ritualurile consacrate deja – cafea, țigări, salate, sandwich-uri, napolitane Dănuț, cărți, muzică, Facebook, curățenia finalurilor de săptămână, gătit –, se strecoară periodic un timp dedicat scrisului. Puțin, ce-i drept, dar suficient cât să-i dea sentimentul că, totuși, unele „parascovenii” se pot materializa în cele din urmă.

Ciudat este că, deși domnul Teo nu iese din casă, privirea lui blazată surprinde în egală măsură viața noastră, a tuturor, în cele mai mici detalii. Cu monotonia ei, cu „socializarea” virtuală, cu memoria confuză, întoarceri în timp, cu plictiseli repetabile, cu iremediabile speranțe. Cu (auto)ironii, nostalgii, politețuri, răutăți și pași nesiguri.

Aceasta nu este o recenzie de carte, cu atât mai puțin o cronică (aici se cere să fii de specialitate). Nici măcar o părere de cititoare (domnul Teo își recunoaște nădejdea ca publicul să fie format în majoritate din cititoare). Ci doar o stare de lectură. „Ceva ce rămânea după o carte când o terminai, ceva așa, vag, nedefinit”. (p.274) Sau mai multe stări, adaptate paginilor diferite și unitare, în același timp, din „Cartea neisprăvirii” de T. O. Bobe.

Nu m-am apucat imediat de prezenta descriere a stării mele – nu! După ce l-am terminat, am citit ce s-a mai scris despre volumul cu pricina. Nu de alta, dar să nu repet constatările altora. Un singur aspect dintre cele descoperite m-a debusolat un pic: cineva afirma că e dificil să citești această carte; mai mult, se părea că mulți cititori (rafinați, desigur) o abandonaseră după câteva pagini. Și am căzut pe gânduri, dar nu pentru mult timp – nu sunt un cititor atât de rafinat încât să abandonez o carte, mai ales când ea însăși e a neisprăvirii.

Cum ziceam, în cazul prezenței domnului Teo în viața și la plaja mea, starea de lectură a fost una amestecată, dar care a dat cu plus. Un plus mare. Fie că am râs, fie că am fost cuprinsă de nostalgie, fie că mi s-au deșirat sau mi s-au încurcat ițele minții, cele 307 pagini cu și despre domnul Teo și-au îndeplinit misiunea generoasă, aceea de a aduce bucurie cititorilor (respectiv, cititoarelor), de a-i pune să chibzuiască și, de ce nu, de a se întreba când s-au plimbat ultima oară în parcul IOR.

Sigur, fără să vrei, în timp ce citești, te-ntrebi cât din viața autorului este „transcrisă” acolo, dar, pe de altă parte, chiar e important? Pare autobiografică, e-adevărat. Chiar prea autobiografică pentru a fi și total credibil acest demers. Sunt gata să pariez că prin nenumărate pagini se plimbă fantome ale biografiilor noastre, ale celor care aveam 20 de ani și-un pic la răscrucea din decembrie 89, ca și domnul Teo. Și-atunci, vom descoperi o radiografie a unei generații, nu numai a unei vieți de scriitor. Cu autorii pe care i-am citit de-a lungul deceniilor, cu muzica piratată sau obținută cu greu pe căi cvasioficiale, cu admiteri picate la facultate, cu slujbe necalificate și cu multe altele. „Fiindcă ce altceva am putea fi decât un mare depozit de amintiri, unele mucegăite, altele pătate de șoareci, altele cu marginile arse de timp și altele, foarte puține, intacte și luminoase de parcă abia s-ar fi întâmplat”. (pag. 258)

Autorul individualizează atât de mult fiecare gest, fiecare gând, fiecare „neisprăvire” a personajului lui (aducând inclusiv întâmplări și persoane reale pe scenă), încât efectul este contrar: devenim cu toții, chiar și pentru o fracțiune de secundă, tovarășii lui imaginari, parte din poveste, colocatari ai apartamentului din Balta Albă.

Ar fi momentul să (mai) dau niște citate, știu, așa se cade, dar vreau să evit previzibilitatea. Chiar credeți că unul sau mai multe fragmente din carte v-ar putea determina să stați la coadă s-o cumpărați? Sau că v-ar da o imagine de ansamblu? Să fim serioși. Ar fi doar o modalitate de a umple „părerea de cititoare”. Or, nu e cazul – spațiul meu nu are limite, nici inferioare, nici superioare.

Pentru ca să personalizez totuși, spun că am avut câteva fragmente care mi-au căzut cu tronc mai abitir. Unele au titlu – Clopoțel, Instrucțiuni pentru întinsul rufelor sau Depăși; altele, nu – sunt scene din viața unui scriitor sau a unui om obișnuit, surprinse cu un cinism înduioșat sau cu o sensibilitate mușcătoare.

Cam atât.

Aceasta nu este o recenzie, cu atât mai puțin o cronică. Este doar o stare bună după lectura unei cărți care se lasă citită numai de către anumiți ochi. Inclusiv de ai mei.

T. O. Bobe, „Cartea neisprăvirii”, Editura Humanitas, 2019, 307 pag.

(foto din arhiva personală)