Iartă-mă că-mi eşti prea dragă

Iertare din nou vreau să-ți cer
Într-un stil cu mult mai subțire,
Cu ochii și mâna spre cer
Și cu intonări de psaltire.

O, tu, frumoaso, de care-mi atârnă
Viața – și care-mi alungi
Din cale pe palida cârnă,
Numai c-o rază din genele-ți lungi,

Iartă-mă că plouă și-i ceață,
Că oamenii-s răi, că pânea nu-i bună,
Că nu se găsește nimica în piață,
Că, noaptea, nu-i lună.

Iartă-mă, scumpo, că te ador și
Acum şi pururi, cu suflet curat,
Iartă-mă că aproape în fiece zi
Quod tentabam dicere versus erat.

Aș vrea să-ți placă orice cuvânt
Ce ți-l rostesc şi e de prisos ca
Să-ţi declar că vreau să-ţi și cânt
Aria celebră din Tosca.

Iartă-mă de toate. Zâmbeşte și spune
Ca să se facă brusc primăvară.
Şi ca să vezi o minune:
Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară.

(Pe-un curcubeu ca pe-o scară)

***

Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbeşti.
Ştiu că-mi atârnă iertarea
În corniţele zâmbetului tău.
Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă.

Iertarea mea e-n boiul tău de farmec,
În ondularea mijlocului tău subţire,
În graţia cu care te mişti,
O, mlădios punct de-ntrebare!

Iartă-mă pentru suferinţele mele,
Iartă-mă că-mi eşti prea dragă,
Că mor când te duci
Şi-nviu când apari.

Iartă-mă, Domniţă-a-inimii-mele!
Cuprinde-mă de după grumaz,
Apleacă-ţi spre mine
Faţa de soare, gene de ceaţă.

Gura ta, gura ta să-mi dea iertare
Pentru toate cele ştiute şi neştiute,
Pentru nebuniile abia trecute
Şi pentru cele imediat viitoare.

(Iartă-mă)

***

Mă tângui ca un stih din Psaltire,
Gândul închinându-mi-l ție;
Ore sarbede, ore de mâhnire,
Ore de veșnicie.

N-am sprijin, n-am argument; fără sens
O inimă-a altuia în mine mai bate;
Se-ncercuie tot mai strâns și mai dens
În juru-mi singurătate.

Câte zile, câte săptămâni, câte luni,
Câți ani, câte veacuri sunt
De când o primăvară cu minuni
A înflorit pe pământ?

Amintirea paradisului e-n mine,
După umbra ta rătăcesc din loc în loc;
Uit că te-a furat spre țărmuri străine
Fantastica pasere Roc.

Între primejdii și drumuri grele,
Surd și orb, te-oi aștepta până când
Te vei coborî dintre evuri și stele
Și mă vei căuta surâzând.

Lemn de-aș fi, ori gheață, ori stâncă,
Ori mormânt uitat,
Voi ieși din noaptea-mi adâncă
De vedenia ta deșteptat.

Cum m-atinge varga de aur și apa vie,
Mă scol din basm și te salut uimit:
„Bine-ai venit, Domniță, la Împărăție…
Lung somn am dormit…”

(Ore de veșnicie)

Mihail Sadoveanu

(poezii selectate de Odilia Roșianu)