Pe timp apasă albul

Pe timp apasă albul.

Aproape pân’la gene e iarna-n noi

și, albă, în inimi ne tot sapă

cu un cuțit de friguri. Ne ducem ca o apă;

mărăciniș ne facem, de ghețuri, între gheme.

Se sting în van, ca fulgii, părelnicele vremuri

când Dumnezeu, pe câmpuri, cu mâna lui de lut

foșnea din cer icoane de frunze și tăcut

ne mistuiam de viață în larma unor trenuri.

Azi, sub biserici frânte, ne sprijinim de iarnă

cu părul alb de viscol, cu mâinile bătrâne.

Trudim să fim iar frunze și frunza-n noi rămâne

când timpul mut de verde începe să se-aștearnă.

E iarnă-n noi și, albă, tot mai adânc ne scurmă.

Pe timp apasă albul aproape pân’la gene

Acoperiți de friguri, ne scriem pe troiene

cu mâinile bătrâne, tăcerile de humă…