Căutând să-mi aflu locul

Fă-ți patul și dormi! – 18

Alis mi-a făcut aceeași surpriză în alte două-trei deplasări. Mă retrăgeam seara târziu în cameră și o descopeream fâțâindu-se în fața oglinzii, pieptănându-și părul roșcat, sau așteptându-mă în pat, deja dezbrăcată. Mă enervam, dar îmi plăcea în același timp. Mă încânta gândul  că toți colegii risipiți prin celelalte camere salivează, trag cu urechea să audă vreo șoaptă gâfâită și se închipuie cum și-ar lepăda lapții în brațele ei. Se mirau că nu mă umflu în pene. Făceam dragoste toată noaptea, fără să vorbim. N-aveam ce. O convinsesem că e nemaipomenit să ne auzim doar trupurile.

A doua zi eram cu ochii scoși, mă târam fără chef și jucam fără chef. Nea Gicuță a intrat la idei și mă îndemna să mă caut de vreo boală mai ascunsă, pentru că doctorul echipei nu părea să descopere vreuna.

            Îmi dădea întâlniri în locuri foarte aglomerate, de obicei în centru, în fața unor cinematografe sau baruri. Întotdeauna ajungea la locul de întâlnire înaintea mea. Era frumoasă și voia să fie admirată. Mă lua de braț și se strângea lângă mine. Semn că sunt proprietatea ei. N-aveam tăria să-i spun să se potolească. Invariabil voia să intrăm într-un bar, pentru o clipă, cât să siroteze un martini. Ne apuca miezul nopții. Toate barurile nu erau decât niște bodegi mai spălate, cu clienți mai puțini, mult fum și prețuri exorbitante. Scaune incomode și urâte. Barmani grețoși. Clienți străini. Atmosferă lipsită de farmec. Îi plăcea. Într-un loc a descoperit în spatele barului, pe perete, o fotografie mărită a echipei noastre de fotbal. A tras un chiot, nu s-a lăsat până nu le-a spus tuturor cine sunt. Nimeni nu părea să leșine că a aflat asta, dar continuau s-o soarbă pe ea din ochi. Mi-a cerut să-i promit că vom reveni în locul acela.

            – E nemaipomenit cu tine, repeta întruna.

            Nu găseam că ar avea motive să tot spună asta. Ciorii i se par puii ei de păun.

            De câteva ori m-a târât prin magazine unde văzuse niște rochii făcute chipurile anume pentru ea. Le proba și invariabil îmi sărea de gât, sărutându-mă cu înfocare, mulțumesc, zicea, ești un scump, nu-i așa că-mi vine nemaipomenit? Spune și tu, nu-i făcută pentru mine? Pe chel ușor îl tunzi. Și nici măcar nu e prea scumpă, doar n-o să te zgârcești la câțiva poli în plus. Nu mă zgârceam.

            O dată m-a dus în apartamentul părinților ei, plecați cine știe unde. O casă cu mobile puține și delabrate, cu fotografii alb-negru înrămate pe pereți. În hol erau întinse preșuri din cârpe vechi. Trei scaune tapisate, cu spetezele învelite într-o pânză înflorată înconjurau masa rotundă din încăperea cea mare. În mijlocul mesei, într-o vază grosolană, erau vârâți trei trandafiri albaștri din plastic.

            N-am avut timp să-mi înghit deprimarea. Mi-a smuls hainele și m-a tras deasupra ei pe sofaua scârțâitoare.

            – Ai un țipar mic și drăguț pentru mine?

            Îmi sufla vorbe fierbinți în ureche și-mi brăzda spatele cu unghiile lungi. Îmi venea să urlu de durere. Am posedat-o precipitat și brutal, ca și cum voiam să scap mai repede. A stat apoi o groază în baie. Auzeam dușul și o auzeam cum cântă. A revenit învelită într-un prosop galben, garnisit cu roșu, pe care l-a lăsat să cadă pe covor, în mijlocul camerei. Știa că-mi place s-o privesc cum umblă goală, uneori să-i sărut spatele îngust și șoldurile glorioase. Cine umblă cu fier se umple de rugină. Și-a adus sticla de votcă. O priveam cum bea și voiam să fiu în altă parte.

            Aveam noroc că era destul de târziu.

                                                                        x

                                                                   x      x

            A plouat cu găleata. N-am mai văzut o furtună ca asta din noaptea de pomină petrecută cu baronu, Vladian, Anamaria și mutul într-o baracă din Dobrogea. Eram în autobuz, către unul din meciurile noastre din județ. Am oprit. Nu se vedea nici măcar de partea cealaltă a șoselei. Tone de apă se revărsau pur și simplu peste noi, ca dintr-un înspăimântător rezervor fără fund. Două ore nu ne-am putut mișca din acel loc. După două ore, potopul s-a transformat într-o nesfârșită ploaie măruntă și rece. N-a mai fost loc de meci, ne-am întors acasă.

            Cât se descătușase cerul, am rămas cu fruntea lipită de geamul mașinii, privind afară. Încercam să-mi închipui ce se petrece dincolo de cascadă, dacă exista undeva vreun capăt. Mă învățam să am răbdare, să fiu calm, să aștept. Să-mi omor timpul.

            Se făcuse întuneric, aproape noapte, deși era în miezul zilei. Torentele  de apă se prăbușeau cu un zgomot atât de mare, încât nu se mai auzea nimic altceva. Era duminică. Era încă dimineață.

            Iar eu cu fruntea și nasul lipite de geamul rece al unei mașini, dincolo de care începuse potopul. Gândindu-mă. Încercând să deslușesc un rost în această descătușare instantanee a naturii. Căutând să-mi aflu locul. Mă priveam stând pe unul din scaunele acelui autobuz hodorogit și mă întrebam pentru prima oară ce caut acolo. Cât am să rămân. Dacă asta doresc sau asta e tot ce doresc. Am urlat și nu m-a auzit nimeni.

            Am avut convingerea că duminicile pot fi la fel de oribile, oriunde te-ai afla.

            Toată lumea e bine, așteptăm halta următoare!

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: forum.metrouusor.com)