Underground

Mă plimb cu tata de mână prin crâșme insalubre, comuniste.

Beau sucuri din prafuri necunoscute,

mă joc în colbul așternut pe străzile orașului minier.

Singurul copil de la masă,

mă văd nevoit să ascult, ore în șir,

poveștile tovarășilor de pahar,

bărbați tumefiați la față, cu băști negre,

purtători de piepteni în buzunarul de la piept.

Au tic-ul aranjatului, din jumătate în jumătate de oră,

a părului slinos care le iese de sub beretă.

Din terasă în terasă, am învățat cântecele lor,

ale bărbaților (cu adevărat) underground – minerii.

Am învățat să dau cu pumnul în masă când ceva nu îmi convine,

să înjur și să bat.

O vreme chiar am crezut că la asta se rezumă totul.

Când nu erau atenți, sorbeam din pahare

lichidul amărui

care-mi înlesnea trecerea timpului.

Milițieni burtoși veneau în „inspecție”,

dădeau pe gât „cinzaca” de tărie oferită,

cu teamă, de meseni.

Plecau târând după ei oameni nevinovați,

găinarii orașului dați în gât de tovarășii de sticlă.

Seara, la lumina slabă a terasei,

tata își aranja părul în oglinjoara de buzunar,

mă lua de mână și porneam, agale, spre casă.

Ultima oară, am făcut o călătorie între anotimpuri.

Iarba creștea înaltă până la cer, iar păsările cântau.

A venit apoi furtuna planturoasă

de frunze galbene și regrete.

Ultima ploaie ne-a prins împreună.

Necăjit că ne-a ajuns toamna pe drumuri,

a scos briceagul pește din buzunar

și a tăiat bucăți mari de timp

pe care le-a așezat deasupra focului pornit în pripă.

Ceasul de mână s-a oprit când

ajunși la marginea gropii săpate de oameni necunoscuți, n-a reușit să treacă mai departe.

L-au așezat în ea, stând cuminte cu brațele încrucișate pe piept.

Început de iarnă, viscol și zăpezi uriașe,

terasele orașului îngropate sub nămeți,

în lipsa „vitejilor” par cuiburi ale nimicului.

Și azi mă mai plimb cu el de mână

prin coșmaruri de-un alb ireal

Ajunși pe marginea gropii, mă trezesc.

El doarme, în somn ciocnește cu meseni invizibili,

pahare volatile de miasmă.