Cristina CrețuCristina Crețu
15.09.2019

Temple de trei zile

„Foaie verde lemn de prun, mă,
Spune, spune, moş bătrân, mă,
Spune-mi, moş cu barbă sură,
Spune-mi , caii când se fură,

Of, of, of, când e negură şi ceaţă,

Atuncea caii se-nhaţă, măi, mă,

Of, of, of, noaptea pe fulgerătură,

Atuncea caii se fură, atuncea caii se fură…”

cânta cu vocea sa piţigăiată Stelică Molea, un bărbat subţire, cu nasul mare şi cu degete lungi. Staţia se auzea în toată Botoroaga. Când cânta la acordeon, omul ăsta era numai mâini. Fiind lungi, parcă-i dansau degetele, veneau de undeva, de sus, te acaparau şi când se încingeau spiritele şi nuntaşii îi cereau o probă de foc, ridica acordeonul deasupra capului cântând neîntrerupt, de ziceau toţi: „Aram să-i fie!”. Aia artă, aia măiestrie!

La nunţi, făcea glume pe seama mirilor şi a nuntaşilor, ce mai, prin muzică, voce şi prin glume, oferea un spectacol de neuitat.
Când nu cânta, vorbele şi le însoţea cu gesturi în cascadă, câteodată lovind masa cu un deget, de te făcea să tresari, auzeai un zgomot puternic şi te întrebai cum de nu se rănea, cum de nu îl durea nimic.
Era român şi deprinsese de mic tainele muzicii lăutăreşti pe lângă lăutarii satului: Vasile vioristul, cu nevastă-sa, Tanţa, care cânta la cobză, şi de la nea Marin ţambalagiul, cunoscuţi în tot judeţul Teleorman.
O vreme, a cântat şi cu lăutarii din Giurgiu, când s-a angajat pe şantierul naval. În timpul liber, vindea cu ei seminţe în cornete de ziar pe strada Gării: un leu cornetul mic şi trei lei, ăla mare. Purta pantaloni cu vipuşcă şi pantofi de lăutar, cu vârful ascuţit, iar cămăşile le avea călcate la dungă. S-a întors în sat şi s-a însurat. Cu banii de pe nuntă şi-a cumpărat o casă aproape de cea a fierarului Andrei Ţiganu’. Ani de zile a reparat la acea casă, apoi a schimbat gardul.
Gigi Izică, care cânta la chitară electrică în formaţia sa, i-a zis:
– Şi la anul ce-ai să mai faci, Stelică, dacă acum le termini pe toate?
– La anul, nu fac nimic, trăiesc, i-a răspuns el simplu.
Luase pe lângă el un ţigan blond, să-l înveţe meserie. Vorba aia, l-a băgat în casă, l-a pus la masă şi ăla a pus ochii pe nevasta lui şi într-o zi, duşi au fost. Trădarea asta, venită din două părţi, l-a îmbolnăvit pe Stelică, nu a mai mers mult şi a murit de tânăr, la nici patruzeci de ani.

Parcă nu se mai fac nunţile de altădată. Îmi amintesc de corturile cu stâlpii îmbrăcaţi în papură şi de macaturile ţesute de pe pereţi, în interior. Erau temple de trei zile, în cinstea bucuriei, temple în care slujeau neobosiţi lăutarii, unii dintre ei rămânând legende, ca bietul Stelică Molea, omul cu o mie de degete.