Irina DincăIrina Dincă
06.01.2016

Dacă într-o noapte de iarnă…

„Oh! Frate, prietene, călătorule, cît de convinşi eram că fericirea e aproape şi că era suficient să pornim la drum ca să ajungem la ea!…” Paradoxal, apropierea de visul căutat cu ardoare adeseori nu înlesneşte, ci chiar estompează cărarea spre fericire: gustînd mai degrabă tumultul aventurii decît tihna izbînzii, călătorul rătăceşte deliberat drumul direct, inventînd ocoluri tot mai largi şi mai complicate. Cărarea pierdută, romanul din 1913 al scriitorului francez Alain-Fournier, a cărui soartă se curmă în timpul Primului Război Mondial, cu cîteva zile înainte de a împlini 28 de ani, fără a avea răgazul pentru a finaliza altă scriere, este una dintre cele mai tulburătoare poveşti despre neastîmpărul unei astfel de călătorii pe muchia incertă dintre trecutul iremediabil pierdut şi umbra nedesluşită a morţii. Învăluit cînd în aerul electrizant al unui romantism naiv-adolescentin, cînd în aburul melancolic al aducerii aminte, romanul lui Alain-Fournier reconstituie, pas cu pas, iţele unei aventuri deliberat încîlcite sub imboldul unei chemări inocente spre tot ceea ce pare imposibil de atins. O escapadă de copil ştrengar dobîndeşte, în imaginaţia avidă de secrete a unui băiat singuratic şi exaltat, alura de basm a unei fascinante călătorii iniţiatice într-un tărîm ce va fi iremediabil pierdut dacă eroul uită drumul înapoi. Promisiunea unui basm cu happy end se topeşte treptat în undele discrete ale unei poezii melancolice, impetuozitatea adolescenţei se destramă în nostalgia după copilăria lăsată în urmă, iar „stăruitoarea fericire”, mult mai apropiată decît şi-ar fi dorit personajele îndrăgostite de depărtare, este ratată în avîntul romantic-desuet spre alte zări. Alain-Fournier gestionează cu delicateţe şi subtilitate procesul de romanţare ce amplifică misterul din jurul personajelor sale, dozînd cu abilitate efectele de voalare a întîmplărilor şi a personajelor cu cele de dezvăluire a raţiunilor ascunse ce împletesc firele epice aparent disparate în cercul vicios al unor coincidenţe şi neînţelegeri fatidice. Domeniul fără nume, pe aleile căruia într-o noapte de iarnă un călător visător, cu imaginaţia febrilă a adolescenţei, se aventurează cu voluptate, nu este altceva decît labirintul de coridoare ficţionale construit cu migală în jocul, cîteodată inocent-benign, cîteodată devastator-malign, de-a literatura.

Alain_Fournier

Cărarea pierdută este un roman al căutării fără sfîrşit, în care un rol covîrşitor în înfiriparea aventurii îl au absenţele, tatonările şi tăcerile personajelor. Formula retrospectivă creează distanţa necesară unei perspective suficient de detaşate de efervescenţa adolescenţei şi, totodată, îndeajuns de implicate într-o poveste stranie despre naşterea şi prăbuşirea unui vis. François Seurel rememorează, cu tristeţea naratorului care cunoaşte deja sfîrşitul poveştii pe care o reconstituie din cioburile aburite ale amintirii, cel mai bine păstrat secret al adolescenţei sale, ascuns sub pecetea unei prietenii fără fisură: o aventură trăită prin procură, ca martor discret şi empatic. La cincisprezece ani, François Seurel, fiul timid şi sensibil al unui institutor, se complace în solitudinea unei convalescenţe care îl izolează de colegii de-o seamă, închizîndu-l în penumbra bibliotecii şi în intimitatea spaţiului familiar. Vindecarea sa de o coxalgie ce îi atacase genunchiul coincide cu apariţia unui coleg curios şi fără astîmpăr, cu alură de erou romantic, care pătrunde cu naturaleţe în viaţa monotonă a sfiosului şcolar. „Lunganul” Augustin Meaulnes este o prezenţă magnetică, stîrnind fie admiraţii neţărmurite, fie antipatii şi invidii, iar tăcerile sub care ştie să îşi ascundă neliniştile şi irepresibilul dor de necunoscut îi sporesc farmecul aspru şi misterios. Prietenia dintre François şi Augustin se cimentează printr-o aventură bizară, prilejuită de o escapadă copilărească a celui din urmă, care împrumută o căruţă de la o fermă din vecini pentru a-i face o surpriză domnului Seurel şi a-i aduce mai repede de la gară pe socrii acestuia. Doar că Augustin adoarme şi se rătăceşte, ajungînd în spaţiul labirintic al unui domeniu căruia nu îi poate afla numele şi aşezarea. Aici Augustin regăseşte aievea atmosfera feerică dintr-un vis-viziune din copilărie, descoperind un teritoriu în care copiii sînt stăpînii, adulţii se supun cu veselie capriciilor acestora, iar tinerii înveşmîntaţi în cele mai elegante costume de prin 1830, din vremea bunicilor lui Meaulnes, sărbătoresc cu nonşalanţă nunta, aşteptată cu emoţie şi curiozitate, dintre capriciosul Frantz de Galais şi logodnica sa, ezitanta Valentine. Pe aleile întunecoase şi pe coridoarele ispititoare ale castelului, Augustin cunoaşte preaplinul fericirii, care îşi atinge apogeul odată cu întîlnirea unei fete de o frumuseţe tulburătoare, delicata stăpînă a domeniului misterios, Yvonne de Galais, care îi promite, după un dialog plin de o candoare desprinsă parcă din alte vremuri, că îl va aştepta să se întoarcă la ea. Augustin Meaulnes se va nutri din această făgăduinţă în lunile ce vor urma, presimţind totodată că întoarcerea îi va fi refuzată pentru totdeauna, întrucît tainicul domeniu, vizitat realmente sau doar o nălucire, va rămîne iremediabil pierdut în negurile amintirii, într-un trecut ce nu mai poate să renască, doar moartea putînd să-i deschidă singura cărare posibilă spre castelul visurilor sale.

Ceea ce urmează după întîlnirea lui Augustin Meaulnes cu Yvonne de Galais seamănă întrucîtva cu scenariul căderii din Paradis. Frantz este părăsit de logodnica sa, încearcă să îşi pună capăt zilelor şi fuge în lume cu o trupă obscură de comedianţi, într-o încercare nesăbuită de a-şi regăsi copilăria pierdută, iar plecarea sa îi lasă familia devastată şi ruinată de extravaganţele lui costisitoare. Cu toanele ce bulversează destinele celor din preajma sa, „piaza-rea” Frantz de Galais pare reversul lui Meaulnes, o apariţie grotescă, ce frizează ridicolul, într-o îngroşare a fizionomiei romanticului incurabil, iresponsabil, desprins de realitate şi cufundat în autismul fanteziilor sale. Atît Frantz, cît şi Augustin sînt spirite nomade, oscilînd între exaltare şi melancolie, brodînd în jurul femeilor pe care le iubesc o ţesătură de iluzii prin care şi le îndepărtează, trezindu-le teama de un eşec devastator. Valentine se sperie de imaturitatea lui Franz şi dispare în ajunul nunţii, iar Yvonne îl eliberează pe Augustin, îngăduindu-i să pornească într-o nouă aventură, presimţind că împlinirea ne(mai)aşteptată a iubirii lor nu se poate ridica la incandescenţa visului plăsmuit de Meaulnes, care îşi păstrează intensitatea doar atîta timp cît vaporoasa castelană, stăpîna domeniului pierdut, rămîne de neatins, irecuperabilă. Alain-Fournier încearcă să îi găsească o justificare lui Meaulnes, legînd şi mai strîns cele cinci destine, ale lui Yvonne, Augustin, Valentine, Frantz şi François, printr-o serie de simetrii şi (ne)sincronizări nefaste, însă „taina” din caietul de teze limpezeşte doar pe jumătate imboldurile ascunse ce l-au împins pe tînărul aflat în căutarea paradisului pierdut spre infernul ezitărilor, erorilor şi remuşcărilor şi i-au deschis perspectiva unei continuări a vechii sale aventuri, pe cărări mai alunecoase şi mai nesigure. Întoarcerea lui Meaulnes din final nu este decît o revenire provizorie, un popas pe calea nesfîrşită spre domeniul pierdut odată cu inocenţa, în căutarea cheii ascunse ce se întrevede doar în moarte.

Alain-Fournier, Cărarea pierdută, Traducere din limba franceză de Laura Marin, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 240 p.