Bărbatul destrămat (1)

Duminica dimineața sunt pe fostul stadion „1 mai”. Totul e să rămâi un tip rezonabil, îmi spun, aşa că nu întrec măsura, şi nu depăşesc trei tururi de pistă. Doar atunci când mă simt mai în formă – ceea ce, e foarte adevărat, nu se întâmplă prea des – mă aventurez dincolo de această limită.

Alerg uşor, contemplând ce a mai rămas în picioare din acest loc cândva plin de viaţă, cele câteva porțiuni intacte de gard de care mai sunt încă agăţate panouri de tablă, fragmente din vechi îndemnuri la o viaţă închinată muncii şi păcii, literele sfâșiate, roşii, caligrafiate cu migală, apoi, în vreme ce tălpile bascheților tasează scrâșnind zgura violacee, turnurile de proiectoare, longiline şi scheletice, clădirea abandonată a fostelor vestiare, tribuna oficială, cu aerul ei dezolant, urmată de siluetele distrofice ale unor plopi.

Vremurile de glorie s-au stins odată pentru totdeauna, nimic nu le mai poate readuce la lumină, e cât se poate de limpede; au rămas doar aceste spasme subdermice, duhuri întunecate şi moi, adăpostite în straturile joase şi incerte ale memoriei.

Iată, aşadar, un bărbat trecut binişor de jumătatea vieţii, dar care nu se îndură să-și accepte situația. Săltând ritmic din rotule, articulații și gambe, el îşi trăieşte cu modestă intensitate clipele de atletism crepuscular, purtat de iluzia că timpul nu e un adversar atât de redutabil pe cât ni se spune.

Când eram puşti – şi asta se întâmpla acum aproximativ o mie de ani – veneam frecvent pe „1 mai”, la meciurile de fotbal, împreună cu Ştefan, cel mai bun prieten al meu. Ştefan mă ţinea pe după umeri împingându-mă în față ca pe un scut. Era mai mare cu şapte ani decât mine. Înalt și bine clădit, mereu surâzător, cu o încredere în sine de neclintit. Ne strecuram prin masa vociferantă de bărbați până când ne găseam locuri în tribune. Ceva înălţător şi de o magnitudine fără seamăn se ţesea în faţa noastră, mereu în forme noi şi fluide, în jocul de pase, stopuri, driblinguri, în interceptări, în loviturile de pedeapsă. Apoi, după meci, fluviul uman se întorcea în ale sale. Gangele irascibil, trist sau euforic, revărsându-se pe străzi. Eram purtați de o senzație intraductibilă de puritate și exaltare.

Azi, după aproape trei decenii, doar eu am mai rămas la nivelul zero al terenului. Ştefan, vigoarea şi surâsul său, vremurile de aur ale prieteniei noastre, tropăitul viril al crampoanelor, liniile albe trasate cu var, steguleţele galbene ce marcau colţurile terenului, miile de voci şi corpuri strânse unele în altele într-un vuiet colosal – toate acestea sunt acum îndepărtate, amuţite.

E o linişte desăvârşită duminica dimineaţa pe fostul stadion „1 mai”. Când ajung eu, puţin înainte de 8, atmosfera e pură şi compactă, corpul meu în alergare e cel care striveşte straturile de aer ale dimineţii, taie un culoar nevăzut şi aduce în răcoarea matinală un uşor scâncet de oase şi articulaţii amorţite.

Puţin mai târziu apar, rând pe rând, şi alte figuri similare, tomnatice și burtifere, alergând în numele aceleiași cauze incerte dar onorabile, în vreme ce în tribunele ruinate poposesc ciori sau vrăbii singuratice iar vara șopârle cafenii, comune, podarcis taurica, alunecă sperioase printre dalele de ciment și smocurile de iarbă.

Apoi sosesc şi reprezentanţii indiferenţi ai generaţiilor tinere, elevi sau studenţi ai Facultăţii de Educaţie Fizică, canotorii de la Clubul nautic, fete şi băieţi, trupuri trandafirii, cartilagii puternice, muşchi fesieri şi gambe bine reliefate. Aşa cum după zilele mohorâte de iarnă vine, nepăsătoare, primăvara, cu înşiruirea ei de splendori infatuate. În timpul acesta noi ne retragem. Transpiraţi, epuizaţi, parţial fericiţi, ne trântim la volan, ieşim din parcare cu atenţie, virăm spre marsupialele noastre călduţe și sigure.

„Toate lucrurile ritmice sunt arme împotriva timpului şi noi, de fapt, împotriva lui luptăm. Omul luptă întotdeauna împotriva puterii timpului” spunea Ernst Junger în jurnalul său. Printre lucrurile ritmice voi situa de acum înainte și alergatul, deși sunt convins că imaginea mea, din îndepărtare, nu se configurează în tonurile grației. Răzbate până la noi doar forma neregulată și greoaie a unui mecanism mișcător, ridicol sau înduioșător, depinde de dispoziția sufletească de la înălțimea căreia îl privim.

Am găsit cartea aceasta zilele trecute, într-un anticariat de pe strada Numa Pompiliu. Două camere joase, dar bine luminate de cele trei ferestre dreptunghiulare, mari, dinspre stradă. Pe prima pagină a cărţii fostul ei proprietar a ţinut să-și treacă numele şi data la care a cumpărat-o. Nu mă deranjează foarte mult aceste însemnări mărunte, ce ţin de întâlnirea noastră amoroasă cu cărţile. Înţeleg foarte bine de ce unii dintre noi, chiar înainte de a deschide o carte, chiar înainte de a o răsfoi, ţin să-şi marcheze mica posesiune. Apoi, după ani, cărţile îşi urmează propriul destin, diferit de cel al cititorului. Călătoresc, se aventurează de unele singurele, străbat oraşele, viaţa lor e mai lungă decât a oricăruia dintre noi. Micile noastre nume, caligrafiate cu cerneală albastră pe pagina de gardă, nu mai înseamnă nimic, sunt doar trepte, etape ale vibraţiei ei celulozice.

„În timpul marşului am ordonat să se cânte, ceea ce priește atât oamenilor, cât şi mie însumi. (Flehingen, 1940)”. În vreme ce, odată ajuns acasă, mă descalț și dezbrac, las deoparte pielea sportivă, mă gândesc că accentul cade pe „în timpul marșului”, pe spectaculozitatea sumbră și abia sugerată a decorului, nu pe vigoarea cântecului ostășesc, așa cum eram tentat să cred inițial. E jurnalul unui bărbat prins în iureșul unei lumi care și-a ieșit din matcă, din țâțâni, experiență de care generațiile noastre am fost scutite. Junger are 45 de ani. Un chip cu trăsături ferme. Lumina ochilor săi e cutezătoare și adâncă. Mărșăluiește alături de camarazii săi. Se lasă târât de istorie, încolo și încoace, așa cum facem cu toții, ce ar putea face? Ne lăsăm vieţii…

Atunci, la momentul în care Junger nota în propriul său jurnal, exista o Istorie, sau, poate cam pretenţios spus, exista sentimentul apartenenței la un cadru plin de sens. Acum avem doar o serie măsurabilă şi epuizabilă de neanturi personale, trepte individuale, atomi ai non-sensului în care ne scăldăm.

Imagine de pe getlokal.ro