O după-amiază nereușită

O după-amiază înnorată, întunecoasă, friguroasă (!) de duminică pascală: întors îndurerat-iritat-nemulțumit de la meci („U” pierduse pe teren propriu, cu 0-2, în fața celei mai rele dintre adversarele sale, C.F.R., sau poate deja Locomotiva Timișoara, ai cărei jucători purtau – îmi amintesc – tricouri cu mîneci lungi și de altă culoare), mi se pune în față o imensă porție de tortă (o tortă domestică neobișnuită, sofisticată, de culoare albă și foarte dulce, cum nu mai mâncasem niciodată) din care mă înfrupt – sau mai bine zis vreau să mă înfrupt – cu lăcomie, cu un fel de furie a savurării, ca să-mi „înec” amărăciunea, de care încerc totodată să mă scutur glumind pe seama ei cu unchiul G., glumețul familiei (a glumi cu el era aproape „obligatoriu”), sosit la Cluj de cîteva zile pentru (mi se pare) niște cursuri; totul pe fondul bolii care, mocnind de dimineață, se declanșează și ea tocmai acum. Și astfel, necazul, otrava înfrîngerii sportive, vremea mohorîtă (total nepotrivită cu primăvara și Paștele), saturația deja îngrețoșată provocată de desertul excesiv de dulce și de îmbelșugat, starea incipientă de rău și presimțirea calvarului zilelor de stat în casă și în pat, rutina relațiilor cu unchiul, ce începuseră parcă să mă obosească, același rol el, același rol eu etc. s-au amestecat în acea după-amiază nereușită într-un ghem compact de senzații eterogene, ce s-a păstrat intact, pînă azi – cînd încerc, cu prudență, cu teamă, să-l desfac.