Mariana Rogoz Stratulat 
Trecere
Îmi trece sufletul prin vară
să-mi plâng-amurgul într-o seară;
îmi trece viaţa prin poveşti,
de dor şi vise-mi aminteşti.
Şi plouă cu tăceri mărunte
pe buze reci şi albă frunte;
şi plouă cu păreri de rău
iar vântu-i ca un zurgălău.
Mă strigă clopotul din zare
şi plec zâmbind din floare-n floare;
mă strigă-n codru un izvor,
mă-mbăt cu roua zorilor.
Şi mă-nvelesc cu ramuri verzi
în umbra nopţii să mă pierzi;
şi mă-nvelesc cu liniştea din timp
în fiecare anotimp.
Îmi trece vorba-n veşnicie
în somnul pietrei să mă ţie;
Îmi creşte iarba peste ochi
şi cântă coasa de deochi.
***
M-am rătăcit…
M-am rătăcit în toamna vieţii
sorbind din roua dimineţii.
Mă-mbrac cu frunza galbenă de tei
şi-mi strig trecutul pe alei,
îl strig în cele patru vânturi,
în dragostea pierdută-n cânturi.
M-am rătăcit în toamna arămie
şi-n amintirea mea pustie
pierdută-n recile izvoare
băută blând de căprioare.
Şi-ascunsă în privirea lor
adorm uşor cu dorul-dor.
M-am rătăcit în toamna mea de vis,
îmi strig uitarea-n paradis.
Şi nimeni, nimeni nu m-aude
din cer sau din albastre unde.
M-agăţ de ultima zvâcnire
a păsării ce moare-n mine.
***
Mi-s lacrimile…
Mi-s lacrimile poezie,
mi-s gândurile bucurie,
mi-s dorurile-nvolburate
de păsări albe, evadate
din zâmbet-vis şi din suspin,
din clipele ascunse-n scrin.
Îmi e chemarea spre apus
de nu ştiu cine şi nespus
decât întâmplător, cândva
când se strecoară cineva,
discret, uşor, dar dureros
în pulbere de cer geros.
Îmi este viitoru-n clipă,
în căutări şi în risipă,
în picătura de trecut
amorf şi cenuşiu, tăcut.
Şi mă grăbesc, înveşmântat
în giulgiu-nor spre un oftat.
Mi-s lacrimile de plecare,
îmi e cuvântul sărutare
de despărţirea mea de zbor
de timpul trist, amăgitor
de existenţa mea sumară,
de picăturile de ceară.
Mi-s lacrimile vers nescris
în nopţile unui proscris.
