Din jurnalul unei muze (VI)

Motto: „Uneori cred că irealitatea unor trăiri este chiar însăşi realitatea acestor trăiri.”

Dialogul a început să prindă contur, să devină perfect pe măsură ce reuşisem să ne câştigăm libertatea, tot ceea ce ne domina era dezinteresul, iubirea necondiționată. Sub ochii noştri se înluna un fapt real. Nici un amănunt de aici încolo nu mai putea coborî povestea.

Cel puţin, mi s-a revelat felul cum funcţionam eu: aidoma pietrei de amnar, doar printr-o atingere cu un alt amnar scânteiază. Şi nu o atingere de catifea, ci una brutală, dureroasă. Durerea inimii de piatră, iată ultima veste despre mine! Am boala pietrei încremenite la care nimeni nu s-a gândit vreodată.

Nu ştia cine sunt eu. Odată doar, ne-am zărit cinci minute. O iubea pe aceea creată de mine în scrisori. Iubea nevăzutul. Nevăzutul pe care intuia că eu l-aş putea vedea, iubeam nevăzutul pe care ştiam că-l poate intui, se iubea nevăzutul cu nevăzut, acea parte dumnezeită din noi, iar noi – două trupuri în flăcări căutându-ne cu disperare, rătăciţi prin lume, devorându-ne unul, altuia cuvintele slobozite.

„Odată te-am zărit, o dată numai” – un vers de Edgar Poe, îndrăgit de mine în anii cruzi ai vieţii mele. A fost, se vede, un preambul al trăirilor predestinate. Într-adevăr, Destinul ne oferise o clipă numai, punându-ne la încercări dintre cele mai grele. Era talantul nostru servit nouă de pe tipsia furată, de cine ştie cine, chiar de la Cina cea de Taină. Am vrut să-l întreb dacă nu îl deranjez cu scrisorile mele. Dar nu ştiu dacă am apucat să ne spunem prea multe, privirile noastre s-au alipit. Un albastru sălbatic ne-a teleportat într-o depărtare imperceptibilă, dusă fiind dincolo de un rotund cosmic, universal, m-am simţit prăbuşită într-un indescifrabil spaţiu pe care l-aş numi acum, din amintiri, l-aş reface chiar pe Dumnezeu. Cred că el a rămas în vederea mea, şi el şi Dumnezeu sau, mai bine zis, El ca însuşi Dumnezeu. Profunzimea unei astfel de întâmplări cred că reface fecioria. De aici au început întrebările cu iz de răspuns, de aici a început ţipătul naşterii şi al renaşterii.

Este sfâşietor să povesteşti despre toate acestea, e ca şi cum ai comprima toate trăirile, din toate poeziile pe care le-ai scris în clipe diferite ale vieţii, iar toată această combustie te-ar putea sufoca.