„Și cum vin cu drum de fier…”

Cei care vor să-l minimalizeze pe Eminescu citează, printre altele, versurile „Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier”, ca pe o dovadă că poetul era un adversar al progresului. Că se definea ca un patriarhal, incapabil de adaptare, ca un reacționar.

(Culmea este că aceiași denunțători ai conservatorismului lui Eminescu deplâng la rândul lor… progresul constând în poluarea pădurilor și apelor din cauza expansiunii industriei, modernizarea forțată a satelor de către Ceaușescu etc. Dar aceasta este altă poveste…)

Pledoaria pentru progres în replică la opțiunea lui Eminescu pentru natură este la fel de deplasată și ridicolă ca discursul lui Cațavencu în O scrisoare pierdută: „…istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. Denigratorii poetului învârt și ei la manivela flașnetei de care se servește ca orator personajul lui Caragiale, spre amuzamentul cititorilor și al spectatorilor din sala de teatru.

Eminescu, se știe, era un om modern, la curent cu ideile științifice ale epocii lui și capabil chiar să le prefigureze pe unele încă negândite. În Doina este vorba de cu totul altceva, de distrugerea brutală a unei armonii care s-a creat lent, de-a lungul secolelor, prin reglări succesive ale relațiilor dintre plante, animale și oameni. Dacă ai sensibilitate, este imposibil să nu simți o strângere de inimă văzând fie și numai retezarea unui arbore cu o drujbă. Cu atât mai mult, defrișarea rapidă a unei lungi fâșii de pământ pentru construirea unei căi ferate te face să te gândești la o acțiune distructivă. Faptul că ei (străinii), care nu înțeleg rosturile noastre, vin cu drumul de fier accentuează impresia de imixtiune nefastă, de stricare ireversibilă a ceva frumos.

Aceeași stare de spirit va fi descrisă și de Mihail Sadoveanu într-un roman care va apărea în 1934, Nopțile de Sânziene. În acest roman, „agentul progresului” este tot un străin, inginerul francez Antoine Bernard; el vine în România cu un plan eficient de tăiere și vindere a frasinilor din pădurea Borza din zona Vasluiului, profitând de faptul că proprietarul pădurii, prințul Lupu Mavrocosti, are nevoie de bani. În replică, se creează imediat o conspirație magică, între pădurar și alți oameni ai locului, fiare, arbori și forțele naturii, care pune capăt intruziunii străinului.

În Doina lui Eminescu, invazia devastatoare este și mai dramatică, pentru că trenul, cu tonele lui de metal huruitor, are ceva apocaliptic (nu întâmplător, spectatorii primelor filme proiectate din istoria cinematografului strigau îngroziți când pe ecran apărea un tren înaintând către sală).

Emoția provocată păsărilor și celorlalte viețuitoare de trecerea vertiginoasă a unui tren (în perioada de pionierat a căilor ferate) a rămas înregistrată într-un poem grațios-umoristic al lui George Topîrceanu, Acceleratul:

„Fulger negru… trăsnet lung/ Dus pe aripi de furtună,/ Zguduind pământul tună,/ Zările de-abia-i ajung…/ Parcă zboară,/ Parcă-noată,-/ Scuipă foc, înghite drum,/ Şi-ntr-un valvârtej de fum/ Taie-n lung pădurea toată… ”

În acest context emoțional este plauzibilă (și impresionantă), în Doina lui Eminescu, plecarea grăbită a păsărilor, cu cântecele lor cu tot, din calea străinilor care „vin cu drum de fier”:

„Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară pasările toate/ De neagra străinătate”.

Stranie și expresivă, de inspirație populară, este imaginea sărăciei care se întinde în țară:

„Numai umbra spinului/ La ușa creștinului.”

În timpul secetei, umbra spinului este mai dezolantă chiar și decât absența oricărei umbre, fiind o umbră oferită în bătaie de joc oamenilor vlăguiți de arșiță. Sunt trăiri pe care numai un poet educat de folclor putea să le înțeleagă.

Imagine de pe railwayfan.myforum.ro