Mihaela Oancea
Amiază. Adunate sub clopotul de pâslă al ploii,
păsările țipă;
un câine lățos trage de-o parte și de alta
fâșii de sentimente rătăcite pe străzi,
relicve de suflete cadrilate,
pe care le așază la zvântat
pe o tarabă plutindă.
Gerul jupoaie cu șapte limbi de foc
amurgul prăbușit
peste întreaga urbe.
Din ce în ce mai vizibile, ca-n galantare,
aripi noroite zac în dezordine
pe zidurile înaltelor case. Tăcere de lut.
Cu ochii sticlind în noapte ca pisicile,
șuvoaiele își caută rădăcinile
în pleistocen.
