Literatura de azi 
Domnilor,
După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.
Ce este istoria? Istoria, Domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vrâstelor și al experienței. Se poate, dară, cu drept cuvânt, numi glasul semințiilor ce au fost și icoana vremii trecute, cu alte cuvinte testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare.
Importanța istoriei. În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebue să fie și a fost totd’auna, cartea de căpitenie a popoarelor și a fieștecărui om în deosăbi; pentru că fieștecare stare, fieștecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la fapta bună. (…)
Dătătorul de legi, bărbatul de stat, în istorie învață tocmelele ocârmuitorilor, puterea și slăbiciunea lor, pricinele de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern subt care au înflorit mai mult, legile care au avut înrâurirea cea mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.
Oșteanul, în istorie, vede pildele cele mai drepte și mai adevărate despre strategie; cărturarul, filosoful, în ea văd înaintrea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neștiinții, a superstiției și a întunerecului.
Simplul particular, în cetirea istoriei, găsește mângâiere pentru relele de față; ea îi arată că, prin o tristă fatalitate, perfecție n-a fost niciodată în lume, virtutea mai totdeauna a fost prigonită în viață, și că răsplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decât după moarte. (…) Cât trebue dară, să ne fie dragă această știință înaltă, care, las’că ne dă o petrecere folositoare, și prin cetirea ei ne îndestulează curiozitatea cea mai nobilă, dară ne învață încă a fi buni, ne mântuie de pregiudețe, ne sporește ispite prin ispita veacurilor trecute și ne lungește, cum am zice, viața. «A nu ști ce s’a întâmplat înainte de a fi născut, este, zice Ciceron, tot aceea ca și când ai fi necontenit prunc; căci, ce este vrâsta omului, dacă memoria faptelor noastre nu s’ar uni cu veacurile cele mai dinainte?»
Istoria singură poate, ca într’ o panoramă întinsă, să nii arate împărățiile trecute înainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluțiile, la sfaturile, la serbările întâmplate de la începutul lumii; ea scote din morminte pe strămoșii noștri și ni-i înfățoșează ca vii dinaintea ochilor, cu toate virtuțile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dară, ne leagă cu veciea, punând în comunicație sămânțiile trecute, cu noi, și iarăși și pe noi cu sămânțiile viitoare, cărora are să le trădee[1]povestirea faptelor noastre.
Pe lângă toate acestea, istoria mai are neprețuitul dar de a giudeca cu nepărtinire faptele contimporanilor noștri, pe care noi nu avem curagiul sau destoinicia de a-i cunoaște drept și adevărat.
Studiul istoriei, Domnilor mei, a fost în toate timpurile ocupația de predilecție a oamenilor gânditori. Niciodată însă n’a avut importanța și universalitatea de care se bucură astăzi. La cei vechi, ea era partea numai a oștenilor și a filosofilor, din pricina scumpetei maniscripturilor. Astăzi însă, ori și unde nația este ceva mai înaintată, istoria este cetirea obștească a tutulor stărilor[2]. (…) Această norocită popularitate a istoriei vine, mai ales, din două pricini: Cea întâi este că astăzi, fieștecare cetățean are drept și îndatorire de a se ocupa cu trebile statului, că fieștecare dorește a ști care sunt și cum se păzesc drepturile naționale, câștigate de către strămoși; și unde cineva poate să le găsească mai bine deslușite decât în istorie? A doua pricină și cea de căpitenie, este aflarea tiparului, mulțămită, și de o mie de ori mulțămită acelui care dintâi a găsit această artă, cea mai împrăștiitoare și păstrătoare a întâmplărilor, fără care istoria niciodată n‘ar fi ajuns în cinstea universală în care se află. Nici nu pot să vă arăt cât lipsa acestei înalte aflări aruncă nedumerire în povestiri, nesiguranță în opinii, neștiință și întuneric în tot. Această lipsă, Domnilor mei, este pricina că între Români, chiar și între cei mai însemnați, se găsesc așa de puțini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n’avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală, când chiar analele patriei zac în întuneric, păstrate numai în niște manuscripte, din care două, din pricina copiștilor, nu se potrivesc[3]. Și cu toate acestea, tiparul ar fi cel mai sigur și mai grabnic mijloc ca să ajungem la civilizația societății europene. Noi, cei cari ne fălim cu propășirile ce socotim că facem, noi, cari nu vorbim decât de luminare și civilizație, dacă voim să avem în faptă aceea ce vorbim, ar trebui să urmăm pildei Nord-Americanilor, a căror cea întâi treabă de care se apucă când își fac vreo nouă așezare, este să deschidă un drum și să aducă cu dânșii un teasc spre tipărirea unui jurnal. Prin această îndoită operațiune, ei agiung țălul și fac analizul a orice sistem social, pentru că societatea nu este alta decât comunicarea ușoară și slobodă a persoanelor, a lucrurilor și a ideilor.
Mihail Kogălniceanu, Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Națională în Academia Mihăileană rostit în 24 Noemvrie 1843, din M. Kogălniceanu, „Opere”, Ediție îngrijită și comentată de N. Cartojan, Editura „Scrisul Românesc, Craiova, 1940.
(fragment selectat și redactat de Odilia Roșianu)
[1] Trădee = transmite. (notă Haneș).
[2] Stărilor = claselor sociale.
[3] „Această lipsă, după zece ani de muncă, în sfârșit sunt îndestul norocit de a o îndeplini” (notă pusă de Kogălniceanu cu prilejul reeditării discursului ca prefață la ediția Cronicelor, în 1852).
