În întunericul greu

Slabă, puțin crăcănată, i se vedeau jartelele de sub fusta cam scurtă. Când mergea pe lângă gard, era o umbră crăcănată. În casă, farmacie. Dimineața întindea așternuturile, cearșaful cu dantelă și velința de lână. Mătura odaia. Patul rămânea neatins până seara. Nimeni nu îndrăznea să se așeze pe el. Bărbatul ei stătea pe un scaun și de atâta stătut pe loc tare, îl dureau șalele.
Când se certase cu una din deal, îi strigase că se iubise în tinerețe cu unul în ieslea cailor, în grajd. N-ai fi crezut. O femeie ca umbra să fie în stare de așa ceva? Tărășenie mare!
Mama ei rămăsese văduvă și nu mai putea. A predat armele și a venit la fata ei.
Nu a dus-o în casa bună, ci într-o cameră lipită de casă, unde fusese grajdul. Deasupra era fânarul. Ușa da direct în bătătură. Prin ochiul de geam, noaptea zărea o bucată de cer cu stele.
Bătrâna avea un chip blând și în cămăruța aceea venise doar să moară. Noaptea se auzeau șoarecii cum mișunau, dar bătrânei nu îi era teamă și avea un sentiment ciudat, cineva îi ținea de urât în întunericul greu ca bolovanul.