Jocul cu moartea – în simbolurile lui 1917

În Istoria critică a literaturii române (p. 950) Nicolae Manolescu profețește „o posteritate nesperată” pentru romanele Șatra și Jocul cu moartea, scrise de Zaharia Stancu. Ele sunt considerate de către critic romane pentru adolescenți. Dacă ar fi reactualizate, probabil că scrierile ar putea capta atenția și ar reîmprospăta curiozitatea cititorilor din noile generații. Mai mult însă decât o întoarcere asupra lor ar fi o abordare dintr-o altă perspectivă, iată, la mai bine de jumătate de secol de la publicare.

În  Jocul cu moartea (1962), itinerariul adolescentului Darie în Balcani, în anul 1917, este încărcat de mai multe simboluri care, chiar dacă nu derivă în mod clasic din parcursul eroic similar cu cel al unui personaj ca Apostol Bologa, menține trează memoria ororilor din Primul Război Mondial, prin crearea unor analogii cât se poate de verosimile. Spre deosebire de Pădurea spânzuraților, de pildă, unde acțiunea are loc tot în 1917, în Jocul, intriga este exterioară granițelor țării, dar și frontului propriu-zis – „ocupația, războiul sunt abia sugerate”, scrie Manolescu. Cu toate acestea, ele există și dacă eroii cărții (Darie și Diplomatul) sunt „în pofida grozăviilor (masacre, bătălii) protagoniștii unor întâmplări mai degrabă vesele și nepăsătoare”. E-adevărat, s-ar putea ca umorul, capitol la care Stancu excelează în acest roman, să diminueze considerabil din tensiunea dramatică a narațiunii. Ca cititori, ne putem trezi că modul în care relaționează Darie-țărănușul cu Diplomatul-stârvul să ia fața dramatismului adus de război, cu ale sale tablouri pline de nedreptăți, în care moartea, jaful și foametea sunt ceva obișnuit.

În povestea lui Stancu mor tineri și copii, iar părinții lor sunt amintiți/prezenți în toate cazurile. Mirco, sârbul ale cărui ghete sunt cumpărate de Darie chiar de la tatăl lui, Milena, fetița cu gâtul tăiat și sfârtecată de baionete, Nuși, copilul-partizan, care este ucis în lupta cu turcii, bulgarii, austriecii și nemții, este chiar fiul lui Gură-Neagră, căpetenia unor munteni macedoneni. Unul dintre cele mai dramatice momente este acela în care Milena este adusă în munți, la rugămintea tatălui ei: „Moarta a fost culcată pe iarbă, cu fața la cerul care se luminase și care părea atât de aproape de pământ. Tatăl moartei făcu câțiva pași și îngenunche lângă fată. Îi mângâie gâtul pe jumătate tăiat, pe care se uscase sângele ca niște ciudate mărgele roșii, și-i mângâie trupul împuns în câteva locuri de ascuțișul baionetelor. Îi sărută ochii închiși și fruntea care rămăsese, în fața ușor încruntată, tot netedă, și-i sărută mâinile mici care rămăseseră strânse, și-i sărută picioarele, încălțate în opincuțe vechi, cu ciucuri albaștri la vârf.”

În prima parte a cărții, personajul principal, Darie, călătorește într-un tren cu oi, sub comandă germană, alături de alți nefericiți: Siteavul, Spelbul, Diplomatul etc., care fuseseră capturați pentru a fi duși să sape tranșee (poate chiar propria groapă) în Bitolia, o localitate din Macedonia. Pe parcursul călătoriei feroviare mor atât oi, cât și oameni. Cartea abundă de simboluri care se potrivesc psihologiei de război. După oi, care pot fi considerate proaste și înghesuite, catârii sunt animalele cel mai des menționate și care, probabil, reprezintă întrupări ale încăpățânării și împovărării, duse până la absurd. Fapt amuzant, la un moment dat, victimele unui posibil bombardament sunt socotite în catâri, și nu în oameni.

Întorcându-ne spre lumea lui Bologa, sub cupola greu încercatului an 1917, putem spune că, dacă la Rebreanu avem perspectiva politică a unei drame, în Jocul cu moartea o găsim pe cea a personajului de tip picaro, așa cum criticii literari au decretat încă de la apariția romanului.

Stancu ilustrează un unghi din Primul Război Mondial, care se pierde în sudul Europei, spre Macedonia, via Serbia. Atmosfera din Generalul armatei moarte, a lui Kadare, seamănă oarecum cu cea creată de romancierul român. Rămâne deci valabilă și perspectiva unei cărți care se folosește de picaresc pentru a scoate în evidență cealaltă parte, o posibilă față întunecată a lunii.

În romanul lui Zaharia Stancu câștigă viața. În pofida deselor momente triste, în care personaje nevinovate mor, optimismul învinge. Ceea ce l-a făcut pe Radu Popescu să spună despre cuplul Darie-Diplomatul că „amândoi câștigă, unul salvează o valoare morală, celălalt salvează un hoit”. Într-un fel, tandemul acesta reprezintă o definiție a supraviețuirii în război.

Zaharia Stancu, „Jocul cu moartea”, Editura pentru literatură, 1962, 304 p.