Orbi în tranziţie – 14

Popeye – Televiziunea schimbă lumea

Într-o noapte am simţit că nu-mi mai place nimic din ce fac. M-am gândit că dacă nu puteam să scriu în ziar, puteam spune ce simt într-o carte. Am început să scriu. Mi-am amintit cu un zâmbet straniu că o ţigancă îmi spusese demult, pe vremea când îmi scriam articolele în parc, că o să ajung scriitor. Poate o să ajung şi asta, habar n-am. Dar în clipa în care am aşternut pe foaia albă primele rânduri, am simţit că mi se schimbă din nou viaţa.

Aşa s-a întâmplat.

Noaptea scriam şi ziua umblam.

Asta am făcut vreo două-trei săptămâni.

Într-o zi am ajuns în biroul şefului unui post nou de televiziune. Îl cunoscusem îndată după revoluţie. El mă ştia mai bine din scris. M-a ascultat vreo douăzeci de minute, mi s-a părut enorm, eram uluit că îşi pierde atâta vreme cu mine, un nimeni. Probabil avea o altă părere. Când am ieşit din biroul lui, eram convins să-mi cer transferul chiar în acea zi. Am făcut-o.

Nu ştiam despre televiziune nimic, dar aproape toţi n-aveau habar, învăţau din mers. Învăţau de la el, de cele mai multe ori. Sau din greşeli. Era fioros de-a dreptul când se enerva, când nu erai în stare să înţelegi ce vrea de la tine. Întotdeauna am fost convins că şeful cel bun nu e decât acela capabil să pună mâna şi să arate cum se face ce doreşte el să se facă, sau să-ţi explice unde este eroarea, de ce trebuie altfel ambalat totul. Asta făcea. Aşa am aflat că nu e destul să ştii să scrii, trebuie să ştii să convingi şi prin imagine; nu e destul să ştii să vorbeşti, trebuie să fii capabil să treci dincolo de sticlă, să-i faci pe oameni să te creadă, să te aştepte, să fie convinşi că eşti singurul pe care îl pot crede. Să fii viu, inteligent, surprinzător clipă de clipă. Un examen dur. Trebuia să învăţ repede cum se filmează, cum se montează, cum se face un jurnal de ştiri captivant, cum se face o emisiune, cum să alegi pentru fiecare tronson al programului ceva plin de energie, nou, ameţitor, ca privitorul să nu se mai dezlipească de pe canalul cu postul tău de televiziune. Era complet altceva decât în presa scrisă. Vorbele, frazele, paragrafele care nu se înţeleg sau sunt mai stufoase într-un articol se pot reciti. Aici totul zboară într-o clipă şi ce se spune în clipa aceea trebuie să fie înţeles imediat. Ca să obţii toate astea trebuie să fii aproape mereu acolo. Peste noapte, programul meu se schimba. Toată ziua mi-o petreceam în televiziune, până noaptea târziu.

Primul test au fost alegerile locale. Pregătirea acoperirii lor a însemnat foarte lungi şedinţe, cu planuri date peste cap, cu nenumărate variante de lucru, cu certuri, tensiune, nervi, strigăte, înjurături. Totul trebuia să fie altfel decât ce exista pe piaţă. Ba mai mult, să fie altfel decât văzuseră până atunci românii. Să-i ademeneşti din timp cu promovarea emisiunilor, să-i convingi să se uite la tine pentru că nu-ţi scapă nimic important şi eşti pretutindeni prezent, să-i subjugi cu ritmul debordant, aşa cum e viaţa, să intri în viaţa lor ca un drog. Emisiuni cum nu se mai văzuseră, cu decoruri neprăfuite, ştiri în direct de pretutindeni, oameni simpli în direct, să transmiţi ce aşteaptă să vadă, ce doresc să afle, să-i îndemni să-şi spună părerea, să-i determini să înţeleagă forţa pe care o au, pentru că numai ei sunt capabili să-şi schimbe viaţa, dacă vor să şi-o schimbe şi să acţioneze. Atunci, în acel moment, acţiunea însemna să voteze. Acceptam să discutăm în şedinţele alea care se sfârşeau mult după miezul nopţii până şi cele mai trăsnite idei, care ne surprindeau chiar şi pe noi. De multe ori ele au rămas în planurile finale. Nu se mai văzuse transmisie non-stop din toată ţara, cu reporteri căţăraţi pe acoperişuri sau care se deplasau cu camera după ei în direct. Nu se mai văzuseră promo-uri care să izbească retina şi să le ţii minte zile în şir, în care pumnul se transforma într-o ştampilă de vot. Nu mai îndrăznise nimeni să cheme lumea în stradă să participe la spectacolul pregătit pentru ea şi transmis în direct, la sfârşitul căruia, seara târziu, un norocos sau mai mulţi aveau să plece acasă cu premii substanţiale. Ideea asta mi se părea incredibilă, dar am fost nevoit să mă recunosc înfrânt în ziua în care am văzut strada blocată de mulţime pe sute de metri. Zeci de VIP-uri cărora nu le venea să-şi creadă ochilor şi se întrebau dacă nu e o păcăleală, un spectacol înregistrat în studiourile de la Buftea, au venit să se convingă.

Am crezut din prima clipă că vom reuşi. Dar succesul a fost peste aşteptări. Însă marile greutăţi abia se profilau. Peste mai puţin de o jumătate de an urmau alegerile generale. Cu o miză enormă.

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Imagine de pe www.it-blog.ro