Cristina Crețu 
Tata se bărbierea într-o oglindă rotundă, de lampă. Avea un aparat auriu, cu romburi. Își umfla obrajii și când ajungea la mustață, își punea limba peste dinții din față. La sfârșit, se spăla cu apă rece, mama îi turna apă dintr-o cană mare, el își făcea palmele căuș și arunca repezit pe față de două-trei ori. „Dă-mi un ștergar”, îi zicea mamei, dar mama îl ținea pe umăr, deja pregătită. Se așezau la masa de sub nuc și mama, cu o pensetă, îi smulgea firele albe din sprâncene. Tata se împotrivea, dar nu o scotea la capăt cu ea, voia să îi întârzie bătrânețea. „Era frumos tac-tu, când l-am luat”, zicea. Noi ne imaginam, lumea nu se fotografia ca acum.
Mie îmi părea rău că nu aveau fotografii, dar cel mai rău mi-a părut că nu l-am văzut pe fratele meu Ion cu ochii deschiși!
În casa noastră am găsit o singură fotografie: el, de nouă luni, întins pe masă, parcă dormind, mama ținând mâinile pe trupușorul lui, tata, ceilalți doi frați ai mei și bunica Eana dreaptă – beldie, mai într-o parte. Eu nu venisem încă pe lume. Aveau să mai treacă opt ani. Unul dintre frați, puțin mai înalt decât masa, se ridicase pe vârfuri, se ținea de un colț și se uita cu ochi curioși, de copil, înspre Ion. Tata, cu obrazul supt. În spate, pe perete, o jumătate de macat și un șir de tutun uscat erau fundalul unei tristeți ce răzbătea din vremi.
Obrajii tatei: frumoși după bărbierit, supți în momentele de tristețe.
Bietul tata! Așa i-a fost dat – din lumea asta, să plece cu obrajii supți, lovit de cancer, dar ochii, ochii au păstrat până în ultima clipă lumina aceea blândă a omului bun ca pâinea caldă ce se frânge la piept.
