Valeriu Cristea 
Una din corvezile acelor ani au constituit-o lecțiile de pian. Spre deosebire de sora mea, care ajunsese să cînte binișor la acest instrument și căreia, mai tîrziu, părinții i-au închiriat o pianină (cîteva din bucățile cîntate mai cu insistență de ea mi s-au imprimat adînc în memorie împreună cu cîteva senzații sau stări sufletești aleatorii, imprimate la rîndul lor nu mai puțin adînc pe acele „benzi sonore”), eu nu eram deloc dotat pentru el, ca de altfel pentru nici un fel de muzică, cu toate că peste cîțiva ani, în adolescență, muzica avea să devină pentru mine (cum să zic? să zic?) o pasiune. Că nu eram dotat e puțin spus: dovedeam o nepricepere, o stîngăcie uimitoare, nefiind în stare nici măcar să descifrez ca lumea notele, pe care astfel mă vedeam silit să le „traduc” în cuvinte, făcînd de acasă, în dreptul lor, ușoare însemnări cu creionul, în speranța că șiretlicul va prinde, că nu va fi observat; deasupra notei do apărea scris un „do”, deasupra notei mi – un „mi”, deasupra notei fa – un „fa” ș.a.m.d. Firește că pînă la urmă am fost descoperit, portativele mîzgălite cu creionul, o metodă atît de perfectă de a citi (la propriu) notele, neputînd scăpa multă vreme atenției profesoarei – o nemțoaică antipatică, posacă și disprețuitoare, o femeie grăsuță, în etate dar foarte elegantă, plină de bijuterii, purtînd numai capoate de mătase înflorate, oricum de mult și radical nemulțumită de un asemenea elev; eram aproape un fenomen în felul meu, un anti-talent de zile mari!
De ce or fi ținut părinții să mă dea „la pian”? Desigur, pentru că așa făceau și alții, pentru că așa se proceda în alte familii, în familia P. de pildă, în care prietenul meu Sorin era obligat să cînte nu numai la pian, ci și la vioară! De vioară barem Cel-de-sus m-a cruțat, înduioșat probabil de chinurile pe care le înduram în timpul orelor cu nemțoaica; așezat pe scăunelul rotund și rotitor ce în alte împrejurări ar fi putut fi atît de distractiv, dar care acum era scaunul meu de tortură, cu mîinile puse ca pe jăratic pe clapele neascultătoare, mă treceau toate nădușelile de rușine, conștient de penibilul situației, simțindu-mă un nechemat, un impostor (mai ales cînd îmi reușea trucul cu scrisul notelor). De la aceste lecții inutile nu m-am ales decît cu niște… impresii de interior. Căci dacă orele și profesoara de pian nu-mi plăceau, îmi plăcea în schimb în mod deosebit apartamentul nemțoaicei. Locuia nu departe de noi, lîngă biserica franciscană, într-o piațetă dreptunghiulară, în mijlocul căreia se afla un monument înălțat de austrieci (întreg acel patrulater de case vechi de piatră, încă trainice, fusese construit pare-mi-se de ei). Odaia în care aveau loc de obicei lecțiile era superbă: numai mobilă scumpă, din lemn lustruit, lucind ca oglinda și covoare persane pufoase, moi, necunoscute pasului meu; până și lada pe care stăteam uneori așteptîndu-mi rîndul (căci profesoare mai avea firește și alți elevi) era lucrată, sculptată etc. de ți se făcea și frică să te așezi pe ea. O ușă interioară elegantă, cu canaturi, dădea într-o cameră mai spațioasă și mai luminoasă (prima era cam întunecoasă), tot atît de frumoasă, în care se afla un alt pian. Acolo eram trimis cîteodată să exersez. Într-o zi, deschizînd ușa acelei camere mari (nemțoaica nu era acasă și din încăperea învecinată se auzea pianul) am rămas în prag încremenit: înăuntru se afla Sorin (elev și el al profesoarei mele) împreună cu o fată de vîrsta lui, pe care o cunoșteam și despre care știam că era „aleasa” lui, că îi făcea „curte”: cîntau la patru mîini, aveau fețele îmbujorate, strălucitoare și păreau nespus de fericiți; odaia însăși, întotdeauna însorită la acea oră a după-amiezii, ai fi zis că participa anume la bucuria lor. Intimitatea neașteptatului cuplu (lucrurile nu se lămuriseră pînă atunci între ei și poate că nici nu erau încă lămurite: dar ea părea cucerită, iar el mîndru de cucerirea lui!) m-a făcut să bat, instinctiv, în retragere. Nu aveam ce căuta între ei. Nu știu dacă reușisem măcar să îngăim cîteva cuvinte, de circumstanță. Am mai rămas cîteva clipe în fața ușii închise. Îmi simțeam inima grea, copleșită de o mîhnire explicabilă: eram (în clasa a IV-a fiind) după o proaspătă dezamăgire sentimentală, încît, fie și numai fulgerîndu-mă, imaginea perechii armonioase și fericite de „dincolo” (ce în tot acest timp continuase să cînte la patru mîini) nu putea să nu-i redeschidă toate rănile. Ca un om care a trecut prin multe și nu mai vrea nimic de la viață, melancolic și dezabuzat, m-am așezat pe lada aceea sculptată în fel și chip, așteptînd întoarcerea din oraș a profesoarei.
