Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 14
Mi se păruse mie că Vladian nu era în apele lui! Nici pe terasa Baronului, când ne-am regăsit, nici la petrecere nu părea în formă, îi lipsea verva de altădată și parcă nu-mi venea să pun totul pe seama celor câțiva ani în plus. Cu siguranță se întâmplase ceva cu el, trecea printr-o pasă proastă sau avea vreun necaz pe care încă nu-l aflasem.
Era la fel când ne-am întâlnit, la câteva zile după petrecerea Baronului. Nici n-am apucat să-i pun o întrebare-două, simțite, să știe că nimic nu s-a schimbat între noi și mi-a zis să merg cu el.
– Unde? am întrebat ca prostu.
– S-o vezi pe Anamaria.
Abia m-am stăpânit să nu sar în sus de bucurie. Îmi fusese dor de ea, ca și de ceilalți, deși parcă în alt fel. Cei care s-au delectat cu cartea aia care mai că și-a bătut joc de noi își mai amintesc că Anamaria era sora mai mică a lui Alexandru, zis și Baronu.
Se schimbase atât de mult că, dacă n-ar fi fost ochii, zâmbetul și glasul, abia aș fi recunoscut-o. Era mai înaltă, subțire, tunsă foarte scurt, aproape băiețește. Ochii mari și căprui străluceau și îi jucau tot timpul în cap. Era îmbrăcată ca un băiat, dar știai de la o poștă că e fată, nu te putea înșela silueta. Puștoaica aia simpatică, dar care mă călca pe nervi, se topise într-o femeiușcă în toată firea. Aș fi fost un prost, dacă n-aș fi întors capul după ea, pe stradă.
– E nemaipomenit că te văd și pe tine, Popeye!
Mi-a sărit pur și simplu de gât. Cred că gestul ăsta era printre puținele pe care le mai păstra de pe vremea când era o puștoaică nesuferită.
I-am zis și eu cât mă bucur c-o revăd, mai ales că nasolu de frate-su nu-mi spusese nimic despre ea, de parcă nu ne-am fi petrecut toți tinerețile în aceeași barcă.
– Nu ne mai vorbim, zise ea, suntem certați și nu știu când o să răsară soarele din nou.
– De parcă v-ați înțeles vreodată altfel decât ca șoarecele cu pisica,
i-am replicat.
– Acum e ceva serios. Sunt la mijloc chestiuni de viață.
– Adică?
– O să înțelegi tu. O, Popeye, îmi vine să bat din palme ca un copil, știi ce mult mă bucur că te revăd? Ce faci? Am auzit că ești fotbalist și ești bun. Ai pus în cui avioanele?
– Deloc. Știi că n-am reușit la început.
– Asta o știu, dar n-ai de gând să te duci până la urmă acolo și să-l înveți pe încrezutu ăla de Alexandru ce trebuie făcut cu avioanele?
– O să mă duc. Lasă-mă pe mine, spune-mi ce faci tu.
– Nu ți-a zis nimic Vladian?
– Mutu ăsta? E un tăcut și un morocănos, mai curând aflu de la frate-tu ceva decât de la el.
– Nu-i chiar așa. Oricum, mă mir că nu ți-a spus încă nimic.
Vladian tăcea, privindu-ne. De fapt, se uita numai la ea, o sorbea din ochi, era convins că încearcă să-i transmită ceva tot timpul și ea ori nu-l băga în seamă, ori știa, ori n-avea chef în clipa aceea de sentimentele lui. A naibii treabă, eram cât pe ce să mă simt ca un caraghios în plus.
– Stai liniștit, îmi spuse, ca și cum mi-ar fi ghicit gândul. Eu te-am adus și mă bucur că ești aici. Stai și ascult-o.
Își păstrase verva. Pe nerăsuflate mi-a povestit ultimii ei ani. Intrase la facultate printre primele, doar asta își dorise, aiurea, i-am zis, erai o tocilară afurisită și era normal să intri, nu eram, degeaba încerci să mă necăjești, am crezut că știam ce vreau. Și acum știi? Nici acum nu sunt sigură de mine, dar cred că știu mai mult din ce vreau. Dovadă că, după câteva luni, am abandonat facultatea aia la care se învăța altceva decât mă așteptam eu.
S-a oprit un timp, de parcă s-ar fi gândit dacă merită să-mi spună sau nu-și găsea cuvintele cele mai potrivite.
Firește că s-a certat cumplit cu taică-su, care îi striga că e o aiurită cu capul în nori și că el a băgat atâția bani într-nsa, ca să-i arunce ea acum pe apa Sâmbetei, iar tovarășii lui din Comitetul Central, unde ajunsese de curând, or să intre la idei, dacă nu-i în stare să-și strunească fiica, ce-o să facă în munca de lămurire cu sute și mii de oameni din județul său? Nici măcar nu era adevărul, pentru că nu luase nicio singură zi meditații, iar școala fusese obligată s-o urmeze, la fel cu toată lumea. Trebuia să zică și el ceva pentru că, chipurile, l-ar fi arătat lumea cu degetu și s-ar fi făcut de râs printre activiștii lui scorțoși. Pentru el asta era mai important, ce-o să zică lumea, ce-or să spună tovarășii lui juști, cum n-o să rămână el lacrimă, ca să fie dat de exemplu cu familia lui care s-a ridicat din nimic, dar datorită sprijinului partidului a făcut și a dres și alte vorbe dintr-astea goale, ce o umplu de uimire de câte ori le-aude, oare or fi existând și oameni atât de naivi încât să le creadă sau totul nu e decât o prefăcătorie cât noi toți la un loc?
De ce?
De ce?
Când o auzea vorbind în felu ăsta, bătrânu se făcea galben, negru, din nou galben, taci dracului, descreierato, vrei să vină Securitatea peste noi și să mă bagi în pușcărie cu ideile tale?
Mai trist a fost că Baronu trecuse de partea lui, uitând de câte ori îl susținuse în clipele lui grele și cum făcuseră ei doi planuri să cucerească lumea. Se vede că orice lucru își are viermele lui. O bătea la cap și el, că ar trebui să stea cu picioarele pe pământ și să vadă ce meserie ușoară o să aibă după facultatea aia, când bătrânu o să vorbească unde știe el fie s-o rețină la catedră, fie să-i găsească un locșor unde să n-o doară capu toată viața, și atunci să vezi distracție, leafa merge, ea se face că muncește.
Dar exact asta nu-și dorea, un loc călduț unde singura-i preocupare să fie în ce dracu să se mai îmbrace, cum să-și mai vopsească unghiile și unde să-și mai petreacă vacanțele, ar spune că mai degrabă ea stătea cu picioarele pe pământ. S-au certat pe chestia asta, fiecare ținând-o pe-a lui, până când Baronu i-ar fi spus că nu-i decât o prefăcută, că se poartă așa pentru că ar fi la modă printre copiii de ștabi să facă pe disidenții și că o să-i vină mintea la cap când o să rămână fără lovele, dând din colț în colț și neștiind cum să-și satisfacă poftele de mironosiță.
Asta a durut-o foarte tare, nici măcar frate-su, căruia îi spusese, în timp, aproape toate secretele ei, nu înțelegea nimic sau se prefăcea că nu înțelege, ca să apară drept fiul perfect, sau poate se schimbase cu totul!
N-a vrut să mai discute cu nimeni. Și-a retras actele de la facultate și s-a angajat asistenta singurului cercetător de folclor care mai rămăsese în nu ’ș ce institut al Academiei. A străbătut țara cu el și a fost uimită de cât de puține știa, cât de ruptă de realitate fusese, cât de simplu trăiau oamenii care n-aveau habar nici de planuri, nici de pespectivele luminoase despre care se tot vorbea la televizor. Maică-sa încerca să-și domolească bărbatul, slavă cerului, zicea, că nu s-a făcut ghid ONT, cum mă amenința când era mică, să se-ntindă cu toți străinii și să mai dăm de cine știe ce belele!
Și e departe de asta, măi, femeie? îi răspundea taică-su.
O să intre la altă facultate când o să se simtă într-adevăr pregătită. Nu știe cum, bătrânu aflase de intenția asta a ei, probabil că-i spusese Baronu, cu care ea se mai vedea din când în când. I-a propus să nu mai susțină admiterea și să-i aranjeze el o echivalare de examene. L-a refuzat și iar a ieșit scandal. De data asta cearta a fost serioasă de tot, mai să-și retragă și ea, și el ambasadorii. Și-au spus lucruri grele unul altuia, niciodată nu fusese atât de evident nu numai că gândesc complet diferit, ci și că nu există nici cea mai mică posibilitate să ajungă la vreo înțelegere. A amenințat-o că o să-i urmărească pe zănaticii ăia care îi vâră aiureli primejdioase în cap, că o să intervină să se desființeze Institutul, unde s-ar fi oploșit dușmani ai regimului care nu fac altceva decât să stea la căldurică și să pape banii poporului, în vreme ce mărețele realizări plănuite duc lipsă de forță de muncă, i-a mai spus să-și ia adio de la bursa părintească, de parcă până atunci s-ar fi scăldat în banii lui și i-ar fi fost gându doar la cum să-i risipească mai repede, și atunci când o să rămână fără o lețcaie, îi mai zicea, o să vadă cum e cu revoluția pe burta goală. Mai rămânea să-i spună că n-o mai primește acasă, ca să-i toarne tot pomelnicu rostit cu prilejuri dintr-astea, dar până acolo n-a ajuns, îi era poate teamă că va trebui să și facă ce promite și atunci chiar ar putea avea probleme cu ăia care purică fiecare familie, să vadă cât de principială este și cât se abate de la doctrina justă, clară, luminoasă, of, Doamne, a partidului.
Până la urmă au lăsat-o în apele ei.
Cu Vladian păstrase relații sporadice, constant au început să se vadă în ultimul timp. Cel puțin din punctul ei de vedere, era o poveste serioasă, nu o aiureală de adolescenți. Voia să fie alături de el, voia să-l sprijine, îi simțea nespus lipsa când era plecat sau nu se vedeau câte o săptămână, voia să i se dăruiască și i-a trecut prin cap să se mărite cu el.
Mă uimea cât de degajat vorbește, fără niciun complex, de parcă ar istorisi povestea alteia. Spunea lucrurilor pe nume, răspunsurile pe care le aștepta nu puteau fi decât limpezi și la fel de tranșante. Nici urmă din mironosița de pe vremea școlii. Părea că știe ce vrea, gândurile îi erau ferme, nu se sfia să-și recunoască sentimentele pe care alții le ascund, cerea celorlalți s-o judece numai după principiile ei, pentru care era gata să răspundă, de greșea.
Ajunseseră acum într-un punct mort. Sau așa mi-l prezentau mie. Cine și cum să le spună bătrânilor de intenția ei?
Nu vedeam unde-i problema. Sau nu încă.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: incont.ro)
