Stelian Țurlea Fă-ți patul și dormi! – 13
Nu m-așteptam să văd atâta lume, credeam că o să fim noi trei și încă pe-atât. Se umpluse casa și continuau să vină, mă și întrebam unde-or să intre și de unde-i adusese. Îi urmăream pe degete pe cei știuți.
Era cald al naibii și nu adia niciun firicel de vânt, dar câțiva tipi veniseră îmbățoșați în costume și cu cravate strânse la gât. Mai mare dragul! Puștancele își dădeau aere de domnișoare versate. Vreo câteva frumoase păreau convinse că toți or să cadă în fund după ele. Râdeau strident la toate glumele stupide și povesteau în gura mare fleacuri doar să atragă atenția. Porcu-i tot porc și-n ziua de Paști. Se fuma fără contenire. N-a trecut mult și parfumurile suave se amestecau cu iz acru de transpirație. Mai mulți tipi înfumurați se dădeau cocoși încercând să acapareze discuția cu isprăvi nemaipomenite în care fuseseră eroi și care trebuiau să stârnească neapărat strigătele de admirație ale pipițelor. Mai că-mi venea să vărs.
Cei care mă știau se făceau că sunt prinși în discuții înfierbântate. Nu-i băgam nici eu în seamă. Bibi a rămas puțin, era însoțit de una știută din antichitate drept tocilara clasei, care-l tot îmboldea să ajungă la timp nu știu unde, că altfel se face de râs. Dacă n-avea chef să vină sau îi ardea de altă petrecere, de ce-și mai pierduse vremea să se târască până la Baron? Vladian era la combina muzicală, făcea pe disc-jocheiul, n-avea ochi pentru nimeni. Amesteca ritmurile ca nimeni altul.
O fătucă aproape rasă în cap a tras un chiot, s-a urcat pe o masă, șerpuindu-și trupul învelit într-o rochie roșie atât de mulată că nu înțeleg cum nu-i crăpau cusăturile, plimbându-și palmele pe sâni, pântece, coapse și fese. Mai că le curgeau balele uitându-se la ea. Sau eu sunt vulpea care se uita la struguri?
Am ieșit pe terasă. Și acolo înghesuială, dar măcar se putea respira, naibii. Baronu umbla printre grupuri ca un patron, aruncând câte-o vorbă, bătând pe câte unul pe umeri.
– Simte-te ca pe vremuri, bătrâne, îmi spuse.
I-am zis să nu-și facă griji.
Lângă el apăruse o tipă roșcovană, cu ochii verzi. Era atât de conștientă că rochia subțire și verzulie îi pune în evidență formele apetisante, încât nici nu mai trebuia să deschidă gura.
– O cunoști pe Alis? întrebă Baronu. El e Popeye.
Până să zic ceva, Baronu dispăru tras de o mână felină.
– Bună, îmi șoptiră ochii verzi.
– Bună.
Se uita la mine nedumerită că încă n-am căzut pe spate în fața farmecelor ei.
– Și tu te ocupi de avioane? mă întrebă după câteva clipe.
– Oarecum. N-avea rost să-i spun toată povestea. Ne știm, eu și Baronu, de mici.
– Aha, șoptiră ochii verzi, clipind des a seducție. Să mă tai și nu înțeleg ce plăcere găsiți voi în chestia asta. Chiar și să-mi explici și tot n-aș înțelege.
Abia m-am abținut să-i spun că nici nu mă gândeam să-i explic.
Am dansat, făcând față cu greu parfumului ei amețitor. Se lipise de mine, îi simțeam sânul fierbinte strivit de pieptul meu, coapsa și pulpele mă atingeau provocator, eram cumplit de excitat, dar părea că nu-și dă seama sau nu-i păsa. Mi-am zis că nu trebuie să trec drept un papă-lapte și i-am răspuns avansurilor.
Își aplecase capul pe umărul meu și murmura întruna ceva, nu-mi era clar dacă doar îngâna melodia sau îmi șoptea în ritmul ei vorbe care ar fi trebuit să mă dea gata.
– E îngrozitor de cald, îmi spuse. Hai în grădină, poate acolo e mai răcoare.
Noroc că pământul era foarte uscat, altfel i s-ar fi afundat tocurile cui și m-ar fi pus s-o port în brațe.
Ne-am pierdut printre boscheți și ea tot atârnată de brațul meu, continuând să-și strivească sânul fierbinte de mine. Voia cu tot dinadinsul să mă facă să înțeleg că nu poartă sutien, de parcă era singurul lucru din lume fără de care n-aș putea trăi.
A vrut să stăm pe o bancă și-am găsit una în umbră, cum dorea. Mi s-a așezat pe genunchi, împreunându-și mâinile pe după gâtul meu și privindu-mă în față. Urma un examen greu și mă temeam că n-o să-l iau nici la reexaminare. Ochii verzi, negri în întuneric, luminau ca ai unei feline. Parfumurile ei mă sufocau. Muzica și zgomotele petrecerii nu reușeau să-mi acopere respirația accelerată. Se uita la mine așteptând. Noaptea toată vaca-i neagră.
– Ce facem, iubițel? întrebă într-un târziu.
Nimic nu ador pe lume mai mult decât să mi se spună “iubițel”. Îmi venea s-o strâng de gât, dar toată revolta mea s-a topit în parfumurile care emanau din ea ca dintr-un vulcan.
– Ascultăm muzică, i-am răspuns.
Nu cred că eram capabil de o replică mai înțeleaptă. Asta oricum a pus-o pe gânduri și cu vizibile eforturi a spus:
– Ce vrei să știi despre mine?
– Totul.
– Și nu ți-e teamă să afli totul?
– Nu.
– Și eu ce am în schimb?
– Ce-ți dorești?
M-a sărutat ușor, abia atingându-mi buzele, ca și cum n-ar fi făcut-o. A început să povestească ceva, dar nimic din ce spunea nu reușeam să înțeleg. Mă amețeau șoaptele și parfumul ei, o simțeam prea fierbinte, aș fi vrut s-o sărut. Ceva rigid în mișcările ei îmi reteza mâinile. Mă temeam s-o strâng în brațe. Eram excitat la culme și sunt convins că simțea asta, după cum își legăna imperceptibil fundul pe genunchii mei. Vorbea, prefăcânu-se că nu se întâmplă nimic, știindu-se stăpână. Era stăpână și asta mă enerva la culme. Dar cu cât mă enervam, simțeam că mă excit și mai tare și ea era conștientă și de asta. Ce știe măgarul ce e cântarea privighetorii. Cât de bicisnic era bietul Popeye acum se vădea lumii. Noroc că ei nu-i prea ardea să mă strângă în brațe în văzul altora. Sau nu încă.
Când a socotit că mi-a vorbit destul despre ea sau că nu merit să aflu mai multe, din moment ce nu croșetez comentariile așteptate, a atacat din nou:
– Ai și un secret, nu-i așa?
Nu știam să fi avut. I-am spus-o.
– Mi-au zis prietenii tăi că ai renunțat la prostiile alea de avioane ca să te faci fotbalist. Asta zic și eu idee bună. Ador sportivii. Ai să fii plin de bani și asta îmi place și mai mult.
Nu mă gândisem să văd lucrurile și din punctul ăsta de vedere. Tot ce făcusem era din plăcere. Încerca să mă convingă că-i o prostie să gândesc astfel. Toți prietenii or să-mi stea la picioare și-or să vină ei după mine, spunea.
Nici aiureala asta nu-mi trecuse prin cap. Ce-are a face scripca cu iepurele?
După un timp s-a arătat foarte plictisită de toată petrecerea și mi-a cerut s-o conduc acasă. Ședea într-un bloc aidoma cu al meu, nu departe de mine. La despărțire s-a agățat iar de gâtul meu cu amândouă mâinile, șoptindu-mi că abia așteaptă să mă vadă din nou. I-am zis că o s-o caut eu cândva. Doar nu era să-i spun că printre atâtea meciuri și antrenamente n-o să găsesc timpul pe care vrea ea să mi-l pape.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
