Domnița Ștefănescu 
11 noiembrie 1995. Regele Mihai şi-a exprimat dorinţa să participe la funeraliile lui Corneliu Coposu, dar autorităţile române nu i-au acordat viza de intrare în ţară. (Și aceasta chiar dacă Rodica Coposu, sora lui Corneliu Coposu, l-a rugat pe Teodor Meleşcanu să dea curs ultimei dorinţe a fratelui ei, aceea de a-l mai revedea pe regele Mihai.) În mesajul transmis de regele Mihai, cu prilejul morţii lui Corneliu Coposu se afirmă, printre altele: „Românii ştiu cât de mult dorea Corneliu Coposu să ne putem întoarce acasă spre binele ţării. Tot atât de mult aş fi dorit şi eu să mă aflu alături de cei care îi aduc un ultim omagiu.”
Moartea lui Corneliu Coposu a provocat reacţii – condoleanţe, evocări, cuvinte de apreciere – din partea unor personalităţi politice din ţară şi din străinătate, a unor agenţii de presă, posturi de radio, publicaţii, partide politice. Dacă admiraţia, respectul şi regretul de a-l pierde par fireşti în declaraţiile prietenilor politici, unele afirmaţii conţinute în declaraţiile adversarilor politici sunt surprinzătoare: „Pentru clasa noastră politică şi, mai ales, pentru tineret, Corneliu Coposu va rămâne o pildă de urmat în ce priveşte statornicia faţă de crezul politic, cinstea şi dezinteresul desăvârşite, abnegaţia până la autojertfire, până la martiraj. În tinereţe, idealurile care ne-au animat pe Corneliu Coposu şi pe mine au fost diferite, dar, lăsând la o parte frământările izvorâte din cotidian, istoriceşte, idealurile sale s-au dovedit a fi cele adevărate”. Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului în perioada 1990-1992.
14 noiembrie 1995. Zi de doliu în Bucureşti, ziua funeraliilor lui Corneliu Coposu. De la sediul central al PNŢCD, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Corneliu Coposu, urmat de zeci de mii de bucureşteni, într-o procesiune impresionantă, se opreşte în Piaţa Universităţii, pentru o rugăciune de pomenire. Apoi cortegiul funerar se îndreaptă spre Piaţa Revoluţiei unde are loc adunarea de doliu. Cu 50 de ani în urmă Corneliu Coposu organiza, în aceeaşi piaţă, o mare manifestaţie anticomunistă. Acum preoţii îi oficiază slujba de înmormântare. Prietenii şi adversarii politici ţin discursuri în care îl omagiază. În Piaţă sunt peste 100 000 de oameni. Un grup de tineri poartă pe umeri o imensă pânză albă din care alcătuiesc o cruce. Pe cruce se aruncă flori. Ion Iliescu aflat într-o vizită în Egipt a trimis o coroană cu garoafe albe şi roşii. Pierdut în mulţime, Virgil Măgureanu urmează sicriul cu capul descoperit. Sicriul, înfăşurat în tricolorul românesc, porneşte către destinaţia finală: Cimitirul Bellu Catolic, unde Corneliu Coposu este înmormântat, în prezenţa familiei şi a câtorva apropiaţi, alături de soţia sa, Arlette. (Arestată la doi ani după întemniţarea soţului ei, Arlette Coposu a făcut 14 ani de puşcărie şi a murit în chiar anul eliberării din închisoare.)
Presa a acordat spaţii largi evocării tristului eveniment, cinstind memoria lui Corneliu Coposu, chiar dacă nu întotdeaua l-a răsfăţat cu elogii pe cel dispărut. Cităm din articolul de fond al ziarului Adevărul (13 noiembrie 1995), semnat de Cristian Tudor Popescu: „Corneliu Coposu nu este reprezentativ pentru noi. N-am ştiut niciodată ce să facem cu astfel de oameni. Nu avem cultul verticalităţii morale, al tăriei sufleteşti, al ascezei, al voinţei de a-ţi suprima pentru o idee instinctul de conservare. Adorăm, în schimb, aproape religios, aranjamentele, trădarea la timp, compromisul de culise, ieşirea prin Sărindar. Mai mult, când apare cineva care nu se supune acestei grile, este respins cu violenţă şi teamă. Cele mai fantasmagorice calomnii au circulat după ’89 cu putere de lege la adresa lui Corneliu Coposu: că e înţeles cu ungurii să vândă Ardealul, că a fost amantul Doinei Cornea, că a fost turnător la Securitate, că a stat pitit în străinătate şi n-a mâncat salam cu soia – nu mâncase, într-adevăr, mâncase zeamă de linte 17 ani în şir, la Văcăreşţi, Jilava, Piteşti, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Capul Midia. Nici turnător la Securitate nu fusese (…) Rând pe rând calomniile au căzut. Au rămas insultele. Cu o cruzime care, iată, face parte totuşi din omenesc, înfăţişarea sa a fost batjocorită în fel şi chip: «fosilă», «mumie»; «stafie»>, «moartea ambulantă», iar numele stâlcit cu rânjete: Copoiu, Căposu… Nu vi se încreţeşte pielea când citiţi acum aceste cuvinte stimaţi cetăţeni care veneaţi în rânduri strânse pe 28 ianuarie 1990, de pe Ana Ipătescu spre Piaţa Victoriei, scandând: «Cu Coposu la zid!» Dacă da, poate că există o şansă să înţelegem că l-am ales, pentru cea mai mare nedreptate postrevoluţionară, pe omul politic cel mai curat şi demn pe care l-am avut în aceşti ani”.
(sursa foto: hunedoaralibera.ro/100-de-ani-de-la-nasterea-lui-corneliu-coposu/)
