Pînă în 1950, cînd familia P. s-a mutat la București, tovarășul meu de joacă a fost Sorin. Sau mai bine zis eu eram tovarășul lui de joacă, pentru că inițiativa, conducerea o avea întotdeauna el – un băiat blond, vioi, ager, curajos, totodată fără probleme la învățătură, mai mic decît mine ca vîrstă cu numai cîteva luni, dar la școală (mergeam la aceeași școală) cu o clasă. Îmi amintesc cum ne dădeam cu sania pe dealurile destul de abrupte din spatele casei lor: Sorin era, firește, pilotul și izbutea să „prindă” uneori o asemenea viteză și să execute, cu mine în spate, asemenea salturi „mortale”, încît distracția noastră devenea primejdioasă. O dată ne-am răsturnat rău de tot, eu am scăpat relativ ieftin, dar el s-a lovit cu capul de o piatră și a umblat cam amețit o bună jumătate de oră. Cel mai adesea, desigur, băteam mingea, ajungînd pînă sus, pe Cetățuie, unde exista un teren viran ce semăna cu unul de fotbal. (Într-o după-amiază am găsit terenul ocupat de niște băieți mai mari, de fapt niște tineri în jur de 18-20 de ani care, pentru că făcusem nu mai știu ce serviciu, ne-au primit pe lîngă ei; se trăgea la poartă, și cum eu stăteam cam de mult pe „tușă”, unul din acei bărbați tineri – căruia îi păstrez pînă astăzi o profundă gratitudine –, observîndu-mi probabil tristețea de necăjită „rezervă”, i s-a adresat celui ce executa în acel moment loviturile, spunîndu-i pe ungurește, căci erau numai unguri, dar atîta înțelegeam și eu, să tragă cîteva mingi și băiatului cu pantaloni roșii; am trecut bucuros și emoționat, în „poartă”…) Cu Sorin ne jucam de-a toate și pretutindeni, pe lîngă casele noastre, ca și în cele mai depărtate zone ale orașului. Ne jucam nu numai pe stradă, dar chiar și în timp ce mergeam, ca oamenii cu treburi, pe străzile cele mai populate, de pildă cînd ne duceam spre un mic atelier de vulcanizare bine cunoscut nouă, unde ne reparam mingile de cauciuc (ce luaseră locul celor de cîrpă), peticite fără jenă de nenumărate ori. (Mirosul de vulcanizare îmi plăcea, și el, tocmai el îmi evocă pînă astăzi, mai mult decît altele, copilăria.) Ne jucam, croindu-ne drum prin mulțime, de-a soldații, mai exact spus de-a comedianții: Sorin, care avea, firește, un „grad” mai mare decît al meu, mergea cu cîțiva pași înainte, iar eu trebuia să-l urmez și îl urmam, disciplinat, conștiincios – fără pic de ranchiună, mulțumit cu soarta mea, senin; cînd se întîmpla totuși ca dintr-o distracție de moment sau obligat de ceilalți pietoni, foarte numeroși pe strada pe care curge amintirea mea acum, să mă apropii nepermis de mult de el, ivindu-se pericolul unui „umăr la umăr” creator de anarhie, „superiorul” meu întorcea capul și, scuzîndu-se printr-un zîmbet că-mi amintește regula jocului, mă punea cu un simplu gest la locul meu, îmi atrăgea să nu-mi uit rangul; recunoscîndu-mi rușinat greșeala, luam imediat distanța cuvenită, reglementară, străduindu-mă să merg cît mai „corect”, să respect, neabătut, ierarhia.
Valeriu Cristea 31.05.2025
Jocurile copilăriei mele
