Leonard Oprea 
(episodul X)
„… chiar dacă viața de zi cu zi este resimțită la nivel ordinar ca o povară, uneori strivitoare, totuși Iisus tămăduiește astfel: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi; şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine; pentru că sunt blând şi smerit în inimă; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este plăcut, şi povara Mea este uşoară”… dar, desigur – există inevitabilă întrebarea: vrei tu asta?… ” (Theophil Magus)
Amot se legănă de pe un picior pe altul, apoi brusc păși înspre Bazar.
Și până ca acesta să clipească, vârful spadei lui Amot se sprijinea în gâtul său.
Bazar nu se clinti.
Și Amot vorbi răspicat:
– Eu sunt alesul, Unul. Toți demonii tăi și Beliazar însuși sunt în puterea Celui Prea Înalt și Sacru. Iar eu sunt alesul său. Fiica mea și prietenii ei sunt în paza sa. Așa că înainte de a raspunde la întrebările tale trebuie să te legi prin jurământ cu sânge pecetluit că, de voi afla răspunsurile bune, cei din primele noua cercuri ale Vârtejului Morții vor fi răscumpărați și atunci, tu vei părăsi pentru totdeauna acest râu.
Bazar se bulbucă înspre Amot.
– Nu încerca să scapi! porunci Amot și împinse ușor spada în gâtul demonului.
Bazar se bulbucă și mai abitir.
Pe urmă, în sfârșit rosti:
– Jur.
Amot mișcă fulgerător spada și din gâtul lui Azar se prelinse o șuviță de sânge negru.
– Înmoaie-ți degetul în sângele tău și pecetluiește-ți buzele, porunci Amot.
Bazar făcu întocmai.
– Acum, așteaptă! porunci din nou Amot, fără să-și clintească spada din gâtul demonului.
Și Amot își aminti spusa lui Theophil, rostind-o cuvânt cu cuvânt în cugetul său: …în cercul cunoașterii… tot ceea ce se rostește cu Credință în Cel Prea Înalt și Sacru – se împlinește.
Pe urmă – în inima sa îl chemă pe Iosif. Copilul se înfățișă și îi dărui: te iubesc și dragostea ta pentru noi este totul și totul este Cel Prea Înalt și Sacru, tu nu poți greși, răspunde fără teamă.
Așa că Amot își spuse cu mare tărie în Credința sa: nu pot să greșesc.
Apoi, dintr-o dată îl auzi pe Theophil șoptindu-i tainic: Eph’phatha, Amot; deschide-te, Amot. Iară Amot își porunci în lăuntrul său: Eph’phatha.
După care, rosti către Bazar:
– Pune-mi, pe rând, fiecare întrebare.
O lumină verzuie izbucni în ochii demonului:
– Așadar, Amot, de ce se împacă omul cu înfrângerea sa?
Iar Amot răspunse limpede:
– Fiindcă omul crede în înfrângerea sa. Și, nu există înfrângere.
Bazar tuși încurcat și zise:
– Ai nimerit-o. Bun. A doua întrebare: ce crezi despre norocul tău în lumea asta?
Iar Amot răspunse limpede:
– Nu cred în noroc, cum la fel de bine nu am nimerit primul răspuns. L-am cunoscut, căci, nimic nu este întâmplător.
Bazar spuse răgușit:
– Da, da. Mai sunt trei întrebări și trebuie să afli răspunsul bun la toate, Amot. Altfel… A treia: Iosif este frumos și bun sau rău și urât?
Amot rămase tăcut vreme de clipe.
Bazar începuse să zâmbească.
Dar Amot răspunse clar și ferm:
– Nu există nimic din toate acestea. Ele nu sunt decât unde și cum te afli față de Cel Prea Înalt și Sacru. Atât.
Bazar mormăi în barbă și scrâșnind rostogoli cuvintele:
– Iar ai nimerit-o. A patra: omului îi este dat să trăiască așa cum îi este scris?
Amot oftă.
Bazar îl privea țintă.
Iar Amot răspunse limpede:
– Omului îi este dăruit să trăiască în iubire și bună pace cu Cel Prea Înalt și Sacru. Cât poate de bine să trăiască astfel – așa îi este scris să trăiască. Nimic nu este scris până când nu este împlinit spre a fi scris. Nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut.
Bazar se întunecă la chip.
Pe urma rânji fioros și aproape ca urlă – fiară schingiuită:
– Calea cea dreapta, ce-i asta, o amăgire?
Amot îi zâmbi crud și îl mai crestă o dată, fulgerător cu vârful sabiei. O altă șuviță de sânge negru se scurse pe gâtul demonului.
– Liniștește-te, Bazar. Nu uita, eu sunt alesul, unul. Nu Bazar, Calea cea dreaptă nu este o amăgire. Calea cea dreaptă a fost, este și va fi mereu vie și dreaptă și dincolo de vremuri, fără de început și fără de sfârșit. Căci este Cel Prea Înalt și Sacru – nimic altceva. Însă nimeni nu-și cunoaște calea, chiar și tu, chiar și Beliazar, stăpânul tău, decât acolo în lăuntricul său, față în față cu Unul Cel Prea Înalt și Sacru.
Bazar se prăbuși în trupul său și mantia sa din ierburi și oase îl acoperi aproape cu totul.
Doar ochii i se mai zăreau, cu clipiri de tăciune în stingere.
Amot își retrase spada.
Bazar bolborosi abia auzit:
– Ai învins.
Pe urmă dispăru ca și cum nici n-ar fi fost vreodată.
Doar un abur gălbui, sfârâind ușor se înalță din locul unde stătuse.
Amot își puse spada înapoi în teacă și păși de pe plută, pe prundiș.
Se așeză pe prundiș și așteptă.
Odată cu prima geană de lumina a zorilor – de pe plută, ieșind din Vârtejul Morții, pășiră pe mal, treziți din somn de veci unul câte unul, sute și sute de oameni, femei și bărbați. Priveau în jurul lor încă adormiți. Unii zâmbeau stingher. Altora lacrimi le șiroiau pe chip. Alții doar trăgeau aer în piept, adânc, adânc.
Primele raze ale soarelui mângâiară apele râului, acum albastre, limpezi și curgând domol, cu susur domol cântând ivirea dimineții.
Oamenii continuau să părăsească Vârtejul Morții, unul câte unul.
Sute și sute pășind de-a lungul malului.
Și, stând acolo, pe prundiș, Amot îi întâmpina cu un zâmbet bun, tare bun, rostind neobosit atât:
– Bine te-am găsit!
Unii îi răspundeau înclinând capul.
Alții, nici nu-l vedeau.
Iar peste întreaga fire tăcerea înfiorată de bucuria vieții regăsite, era tulburată numai de ciripitul păsărilor pregătindu-se să înceapă o noua zi. Ce alungase Întunericul.
***
După cum hotărâse Iosif, trecuseră peste râu și de bună vreme, zile și zile, Amot le pierduse șirul, călătoreau în josul apei curgătoare.
Era vară plină și minunată, fără arșiță prea mare, fără furtuni și fără prea multă ploaie.
Aceeași sălbăticie pustie de om îi înconjura din toate părțile.
Amot începuse a-l învăța pe Iosif să citească urmele fiarelor, să cunoască ierburile, florile, copacii. Raman și Luron îl ajutau cu mare plăcere și pentru Iosif totul părea un joc mereu nou și mereu plin de o vraja ce-i încânta inima de copil.
Dar cel mai mult îl bucura să pescuiască. Dintr-o creangă de alun Amot îi făcuse o undiță și Iosif, ca un bătrân și încăpățânat pescar, îi uimea pe cei trei cum reușea să stea nemișcat pe malul apei uneori chiar și câte un ceas întreg, așteptând peștele să muște momeala. Iar când peștele mușca, strângea bățul de alun cu toată tăria mânuțelor sale, se încorda tot și chiuia de răsuna pădurea și valea:
– Ajutorrr! Ajutorrr, a mușcat!
Amot, Raman și Luron, se buluceau către el, care mai de care să fie primul care îl ajută să tragă peștele din apă. Căci răsplata lui Iosif era mai presus de orice bogăție – pupături și îmbrățisări și râs cristalin de mulțumire.
Uneori însă, după lăsarea întunericului, după ce Iosif adormea cu zâmbet pe buze, Amot, Raman și Luron se priveau unul pe celălalt și fără cuvinte se întrebau cât va dura minunăția asta, caci prea bine știa fiecare – îi aștepta o nouă încercare. Și fiecare dintre ei ofta adânc, cu neascunsă neliniște despre ce și cum și când fi-va acel ceas.
***
Într-o dimineață senină, Amot se trezi, căscă, se frecă la ochi și pe dată înțelese că Iosif nu era ca de obicei, cuibărit la pieptul său.
Amot privi înspre Raman. Tigrul era în picioare, mârâia înfundat și își plesnea coapsele cu coada. Privi înspre Luron. Dragonul îl ațintea amenințător pe Raman.
Dar, nici urmă de Iosif. Amot sări în picioare și din salt își trase spada din teacă:
– Unde e?
– Nu știu, mârâi surd Raman. El doarme cu ochii deschiși, nu-i așa?
– Iar el doarme chiar la căpătâiul vostru, șuieră Luron.
– Unde e? scrâșni Amot.
– Iosif! Iosiiif!! Ioosiiif!!! începură să cheme copilul, fiecare parcă ar fi fost spintecat dintr-o dată pe toată lungimea trupului.
Tâșniră în goană bezmetică în toate părțile, în susul și în josul râului, printre tufișuri și copaci, printre stânci. Însă, nici urmă de Iosif.
***
„… frig de iulie…
… huhurezul zburlit, mut…
luna sângeră…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul XI, episodul XII, episodul XIII… ș.a.m.d. )
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
