Rafila RaduRafila Radu
14.07.2019

Din Jurnalul unei Muze (V)

Motto: „E greu să iubeşti un duh. Apare şi dispare precum fiorul care trecu.”

 

Prins în ţesătura fină a replicilor, doar cristalinul vocii străbate, dacă nu peste tot, de la unul înspre celălalt cu siguranţă, cu prisosinţă.

EA: „am vrut să fiu muză

      şi-am aflat:

nu oricui, nu oricum, nu oricând

se potriveşte

ca o trecere prin altar

doar bărbaţii credeau că pot auzi

păsări cântând altfel

în spaţiul chindiei

doar bărbaţii credeau că pot simţi

duhul părăsindu-şi propria-i colivie.

am vrut să fiu muză

şi am aflat:

ca o trecere prin altar

o mare jertfă, ispita nebună

plângând, arzând

veşnic să rămână aşa

flacără care suie

ca o trecere prin altar

cineva îşi zărise umbra

bolborosind, speriat, cuvinte

despre ea, desigur, vorbea

ca despre realitatea care

întotdeauna se răzbună.”

EL: „printre fiori, rămâi

comoară veche, scumpă, spusă muză

cu greu, dar prea târziu te-am regăsit

după furtuni, topită frunză –

fată  prin destin desculţă

nici înainte, nici înapoi

mi-a uscat de tot penelul

noaptea, cu miezul ei fierbinte

aprins de Sânziene, mă acuză

mă-ngenunche

pentru tine, lui Saturn

să-i cerşesc inelul”

Dacă n-ar fi fost teama care replia uneori cuvântul, estompându-l ca-ntr-o neaşteptată transcendentală cenzură, ne-am fi lăsat inconştient aspiraţi de Marele Mister. Mă tem că-n curajul său bărbătesc Maestrul m-a lăsat, deja, în urmă, cu mult în urmă. Subconştientul  său trişase bolnăvicios.

Am urcat noi? A coborât sfera poeziei ca o scară oferită special de vreun înger plin de năzbâtii? Dar momentul atât de nepotrivit, trăiam realităţi amestecate-ntre ele, mereu prinşi în propria încărcătură, pradă universului în mişcare şi transformare.

Inconfundabilă stare: odată ce te simţi cuprins de ea doreşti să nu o mai scapi, să o gestionezi cum trebuie, atunci nu mai eşti decât un paratrăsnet ce captează, dirijează, salvează.

Cred că nici Dumnezeu nu-mi poate cere mai multă plată decât aş putea eu duce.  Apropierea în spirit, născând comunicarea, nu are nimic de-a face cu ambiţia. Dialogul pe înalt, peste zidul ce-l ridicase-ntre noi poezia, peste teama de-a nu descoperi o altă realitate decât pe aceea pe care o percepeam noi la kilometrul zero al purităţii noastre indusă unul altuia, dar şi teama de judecata aspră a acelora care nu ar putea crede într-un astfel de fenomen. O teamă, de altfel, justificată, pe când chiar noi înşine am fi vrut să fie adevărat. Pânza fină de păianjen ce se ţesea în jurul ideilor, trăirilor, întâmplărilor noastre percepute, intuite era chiar misterul pe care ne obligam să-l numim realitate. O fragedă realitate despre care este greu să povesteşti.

(sursa foto: devorbacutine.eu)