Motto: „E greu să iubeşti un duh. Apare şi dispare precum fiorul care trecu.”
Prins în ţesătura fină a replicilor, doar cristalinul vocii străbate, dacă nu peste tot, de la unul înspre celălalt cu siguranţă, cu prisosinţă.
EA: „am vrut să fiu muză
şi-am aflat:
nu oricui, nu oricum, nu oricând
se potriveşte
ca o trecere prin altar
doar bărbaţii credeau că pot auzi
păsări cântând altfel
în spaţiul chindiei
doar bărbaţii credeau că pot simţi
duhul părăsindu-şi propria-i colivie.
am vrut să fiu muză
şi am aflat:
ca o trecere prin altar
o mare jertfă, ispita nebună
plângând, arzând
veşnic să rămână aşa
flacără care suie
ca o trecere prin altar
cineva îşi zărise umbra
bolborosind, speriat, cuvinte
despre ea, desigur, vorbea
ca despre realitatea care
întotdeauna se răzbună.”
EL: „printre fiori, rămâi
comoară veche, scumpă, spusă muză
cu greu, dar prea târziu te-am regăsit
după furtuni, topită frunză –
fată prin destin desculţă
nici înainte, nici înapoi
mi-a uscat de tot penelul
noaptea, cu miezul ei fierbinte
aprins de Sânziene, mă acuză
mă-ngenunche
pentru tine, lui Saturn
să-i cerşesc inelul”
Dacă n-ar fi fost teama care replia uneori cuvântul, estompându-l ca-ntr-o neaşteptată transcendentală cenzură, ne-am fi lăsat inconştient aspiraţi de Marele Mister. Mă tem că-n curajul său bărbătesc Maestrul m-a lăsat, deja, în urmă, cu mult în urmă. Subconştientul său trişase bolnăvicios.
Am urcat noi? A coborât sfera poeziei ca o scară oferită special de vreun înger plin de năzbâtii? Dar momentul atât de nepotrivit, trăiam realităţi amestecate-ntre ele, mereu prinşi în propria încărcătură, pradă universului în mişcare şi transformare.
Inconfundabilă stare: odată ce te simţi cuprins de ea doreşti să nu o mai scapi, să o gestionezi cum trebuie, atunci nu mai eşti decât un paratrăsnet ce captează, dirijează, salvează.
Cred că nici Dumnezeu nu-mi poate cere mai multă plată decât aş putea eu duce. Apropierea în spirit, născând comunicarea, nu are nimic de-a face cu ambiţia. Dialogul pe înalt, peste zidul ce-l ridicase-ntre noi poezia, peste teama de-a nu descoperi o altă realitate decât pe aceea pe care o percepeam noi la kilometrul zero al purităţii noastre indusă unul altuia, dar şi teama de judecata aspră a acelora care nu ar putea crede într-un astfel de fenomen. O teamă, de altfel, justificată, pe când chiar noi înşine am fi vrut să fie adevărat. Pânza fină de păianjen ce se ţesea în jurul ideilor, trăirilor, întâmplărilor noastre percepute, intuite era chiar misterul pe care ne obligam să-l numim realitate. O fragedă realitate despre care este greu să povesteşti.