Carmen Sorescu 
El obișnuia dimineața să meargă prin cameră, imediat după ce se trezea își lua bolul cu fulgi de ovăz și mânca din el plimbându-se încet, apatic, ca după o mare dezghețare și totul părea că se înnoiește. Eu stăteam mereu pe același fotoliu maro-grena, mâncând la rândul meu fulgii de ovăz, singura diferența era că ai mei aveau lapte și miere, gustul de iască nu-mi plăcuse niciodată, oricât de sănătos ar fi fost. Un an de zile, doi ani, apoi alții și alții, ani de promenadă în pijamale, cu ochii aproape închiși dormitând liniștea obositoare a trezirii parcă din corpuri care nu ne aparțineau, cu târșâitul papucilor, singurul zgomot care şi azi mă însoțeşte, cu izul acela molcom-familial trudind parcă a scoate viața din corp, timpul a trecut. Apoi el a plecat. Simplu. Foarte simplu. A spus doar: Eu plec. Şi a plecat. După nici trei zile, m-am surprins mergând prin cameră în papuci, lăsând cumva corpul în urmă, cu bolul de ovăz în mână, cu sufletul încă ascuns, imitându-l fără să vreau. Nu mă plimbasem niciodată prin cameră, și-atunci i-am dat dreptate. Era prea neîncăpător totul, și camera, și corpul, și ceasul, și timpul erau prea mici. Numărând pașii dus-întors, mi-am dat seama câtă dreptate avea. Lui, pe măsură ce se trezea, sufletul îi creștea și-i ieșea prin pereți din tot acest spațiu strâmt, sufletul se umfla ca un balon și nu mai încăpea, atunci exploda, dacă ar fi fost afară în cel mai bun caz ar fi fost luat de vânt și dus în alte locuri, în alte trupuri. Cu mine era altfel, sufletul meu se spărgea și se spulbera în mine așa cum se împrăștie apendicul, puteam face oricând septicemie sau poate că sufletul se contorsiona de nevoie în cutia corpului. Poate că făcusem de multe ori infecţii, dar nu ştia nimeni, absolut nimeni, infecțiile erau dosite acolo precum gropile de gunoi, marginale. Pur și simplu aveam construcții diferite, cu geometrie reglabilă, el era din materiale rigide care la cea mai mică presiune se sfărâmau, iar eu eram concepută din materiale flexibile şi puteam lua forma lui oricând. Asemănările sunt aparente şi foarte înşelătoare, tot timpul pe pielea fiecărui om este un joc de lumini iluzoriu.
*
Aș vrea să nu mă întrebați cum mă cheamă, câți ani am, unde m-am născut și de pe ce planetă sunt, numele meu e un pseudonim și atât. Nu cunosc pe nimeni în carne și oase, sunt mai mult o specie virtuală care m-am întrupat pentru câteva ore, apoi am să dispar, din oraș, din țară, din viața voastră chiar și a mea, voi fi cine sunt. Pentru că în clipa asta când scriu sunt doar o școlăriță fugită de-acasă, nu mă spuneți părinților. Am obiceiul acesta nociv, de-a dezerta, fugară fiind, cu identitate falsă, nu-mi rămâne decât să mă ascund prin boscheții paginii. Din pricina asta, sunt rezistentă la întuneric, lumină, orice fel de otravă, nu orbesc indiferent cu ce aș fi împroșcată.
*
Mereu cu un comportament terminal, oclusiv și detonant am învățat multe despre mine însămi.
*
Viața mea e o înfrângere, ca după o repriză de șah, deși am făcut tot ce am crezut mai bine nu a fost suficient, regele e fără apărare. Viața mea nu e făcută pe un calapod, iese singură din mine și se vertebrează, nu o pot opri, nici îndruma, pare pe cont propriu, într-o separare totală de mine. De fiecare dată apare inevitabil ideea recurentă: cineva îmi trăiește viața, habar nu am ce e în mine, oricum simt ceva cuminte, nu cred că mi-ar face vreodată rău sau poate mi- a mi-a făcut deja.
*
M-am întrebat într-o zi și vreme de multe ore nu am știut să-mi răspund: Dacă ce scriu sunt resturi? Cine face deosebirea între obișnuințe, reflexe, familiarizări, tabieturi, năravuri?
*
Cancerul se face din obișnuințe.
*
Aș vrea să-mi închipui că în seara aceea nu ai fi plecat, azi nu aș fi mai avut aceste reziduuri pișcătoare. Rămășițele tale bolborosesc încă în mine, ca niște bule de oxigen într-un pahar cu apă, la început cu forță, înțepătoare, apoi se mai domolesc, îmi dau seama cât de trecător e totul în jur doar privindu-le.
*
Am senzația stranie că nu te-am văzut de ieri, e straniu cum trece timpul lăsându-ți intacte urmele prin aleile minții.
*
Din foame se nasc toate astea, din foame, din lipsa carierei de piatră, într-o zi nu mai am ce săpa, nici în trupul meu, nici în al tău, ajung prin galerii de unde am plecat, ca viermele prin măr, mă învârt în jurul tău în speranța că te vei dizolva într-o zi, că te vei topi în alte substanțe numite femei. Ce vis minunat: Să scap. Orice om are un asfințit, nu ar trebui să-mi fie frică, ce vis minunat să scap de femeile astea care se țin de mine, unele inocente se agață de mine precum copiii de rochiile mamelor, altele scârboase ca pasările pluvian care mănâncă resturi dintre dinții crocodilului, astfel de animale ar trebui închise. Ce nu-i al meu îmi face rău.
Niciodată nu se dă gruparea decât la moarte, când din fiecare om fuge în toate părțile ba una, ba alta ființe disperate, sfrijite. Mi-e silă de cine e în mine, m-am cam săturat să stau la comanda acestor femei care mă populează fără milă. Una vrea să-ţi facă rău, alta să te sune, alta să-ți distrugă viața, alta să te cheme la ea, nu se pun la pace, încă se ceartă, nu mai suport, vreau să dorm, liniștește-le. Într-un fel, m-am obișnuit cu ele, fiecare are hrana ei, meniul ei. Ieri m-am uitat la nişte fotografii alea tale mai cu atenţie, nu ştiam că ești grizonant între timp. Cum cedăm în fața timpului, cât de ușor și, mai ales, fără să vrem.
*
Orașul fără Gabriel e altfel, parcă nu mai e oraș, ci doar o adunătură de clădiri, el dădea viață străzilor, teraselor. Gabriel suna, aduna prietenii, îl știam acolo, mereu în ființa lui personificată cu puteri supranaturale care învia tot, orice muribund rănit în dragoste sau fără bani, Gabriel obișnuia să sune, să reunească prietenii și să rezolve problema, el lua asupra lui toate necazurile, nu era nimic de mirat dacă Gabriel mă suna și zicea:
– Auzi, pe Vlad l-a părăsit tipa aia nouă.
– Deja?!
– Da, deja, ce ne facem, să-l scoatem afară.
– Da, să-l scoatem din ea.
– Nu ai tu vreo colegă nemăritată? Sau măcar una pentru un rol de câteva ore.
– Am, o să vin cu o amică, o mai știi pe Loredana?
– Da, tipa cu ștrasuri în dinți, în unghii.
– Ei bine, și pe ea a părăsit-o!
– Perfect!
– Perfect pe naiba!
– Da, era o vorbă.
– Eu zic să o chem pe la mine, așa cred că vine, tu vii cu Vlad și eu mă duc să iau ceva de mâncare și pe tine te sună nevasta.
– Ce ai?? Ce nevastă!!
– Păi vorba vine, te sună cineva urgent și pleci, vii și tu după vreo oră, să-i lăsăm să se cunoască.
– Poate fac ăștia sex la tine!
– Ha-ha, au loc.
– Nu cred că e ok.
– Ce ai, măi, ești gelos acum pe Vlad că-l închidem cu o tipă ca Loredana. Stai calm, măcar… să facă Vlad sex.
– Ha-ha, de unde știi tu măi, auzi la ea, măcar…
– Păi mie nu-mi inspiră nimic, e plouat mereu…
– Serios, nu știam că vouă vă plac ăștia neplouați…
– Da, cu umbrelă..
– Cu protecție, deci…
– Auzi, o iei razna.
– Bine, hai că vin la 5!
– Numai bine – eu o s-o iau pe ea direct de la serviciu, venim pe jos…
– Stai… și noi de ce venim?
– Să-mi reparați o priză sau un bec… o să faci tu, că Vlad e în suferință, chiar am un bec ars în baie, o să te duci să cumperi.
– Și doar pentru bec venim?
– Mai vezi și tu… bec, prize…
– Bine, sper să se lumineze…
– Fiat lux, la 5!
Gabriel a făcut în 3 luni cancer galopant, o tumoră crescută în pancreas, neoperabil, e acasă, fără tratament, doar cu morfină de două ori pe zi. Am fost la el acasă și am stat de vorbă 3 ore, un fel de-a spune de vorbă. Nu prea vorbea și când o făcea parcă vorbea doar cu el. Tatăl lui, la cei 88 de ani făcea suc de morcovi, iar maică-sa trăise exact 90 de ani, așa că factorul genetic care se spune că predispune la cancer pica. Gabriel avea grădina lui, nu cumpăra nici măcar din piață, din hypermarket nici atât, totul natural, legumele stropite cu zeamă de urzici, fără pesticide, nu fusese căsătorit niciodată, nu avusese stres, avea acum o fetiță de 3 ani pe care o recunoscuse, dar cu a cărei mamă nu se căsătorise. Prietena aceasta era la el, ajuta la afacerea din clădirea în care locuia, aveau un banchet de sfârșit de liceu, pregătise sala cu baloane și, când ajunsesem, ea era prin bucătărie, ajuta la prepararea mâncării. Nu este nimic de făcut pentru Gabriel, viața merge în sensul ei, către moarte. Către moarte! Scrie pe toate indicatoarele din jur, oriunde ai arunca privirea, Către moarte, s-a banalizat, mergem liniştiţi pe acest traseu, de altfel, marcat de alţii înaintea noastră.
*
Darwin a introdus termenul de fosilă vie, se referă la acele plante sau animale care nu au suferit modificări semnificative de-a lungul timpului, mai ales din cauza biosferei care a rămas neschimbată, fără concurență, trăind în izolare, mai ales geografică, entitățile intră într-un proces de conservare a speciei din care provine. Obișnuința, deci, nu schimbă, rămâi acel caz fericit de fosilă vie.
*
Altă obișnuință ar mai fi: Ei bine, da, aceeași temă, reluată, preluată, întoarsă pe toate părțile, pusă pe masa de disecție sau la microscop, trecută prin cărți, dată prin site, mixată, malaxată, pusă în giulgiu, devenită moaște sau aruncată la gunoi, scoasă din gunoi, spălată, reasamblată, oare ce aș mai putea găsi, azi, 16 iunie 2019, când mi se pare că iubirea e o păpușă pe care o primești în dar la o vârstă când nu mai ești pentru astfel de jucării, în fond niciodată nu avem vârsta iubirii.
*
Și dacă iubirea e rășina corpului în urma unei tăieturi, devine tot mai clar că procesul de vindecare începe din interior.
