Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 11
– Câte corăbii ți s-au înecat? A mai rămas vreuna cu care să ajungi la mal? Însoțește-mă puțin.
Mi-am potrivit pasul după al lui. Mă bucuram să-l revăd, mă linișteam alături de el. Înțelegeam că toate în jurul meu au un rost, dar că e nevoie de răbdare să-l descoperi.
Îmi spunea că toate în lume sunt reparabile, în afară de moarte. Dar nici aceasta nu trebuie să înspăimânte. Dacă nu te trădezi pe tine însuți, o poți aștepta împăcat, în orice moment. Cei care au știut întotdeauna ce vor au reușit să transmită și altora, în momentele ultime, această împăcare cu Dumnezeu. Doar violența rupe armonia omului cu lumea.
– Niciuna din morțile anilor acelora nu m-a zguduit atât de adânc ca a lui Duca. Nu fusese prim-ministru nici două luni, într-o vreme cum nu se poate mai tulbure, din care voia să scoată ceva limpezime. Erau atâtea interese divergente, orgolii, intrigi, certuri, uneltiri și sforării, încât trebuia să ai măcar în mică măsură și darul lucrăturilor de culise pentru a rezista fără căderea în penibil. Cred că până la un punct era capabil, dovadă și acea călătorie precipitată la Sinaia, la sfârșitul anului, pentru o audiență la rege, căruia voia să-i smulgă promisiuni prin ale căror rezultate să reducă influența camarilei și să întărească guvernul.
Era într-o vineri, 29 decembrie ’933. Pleca cu trenul și spera să se întoarcă la București în aceeași seară. A ieșit radios după o discuție de o oră și jumătate cu regele. A băut un ceai în vila doctorului Costinescu, coleg de partid, și a alergat la gară. Pe peron era mare îmbulzeală. Mulți prieteni politici. Lume care venise la odihnă sau să facă vreun sport de iarnă. Pe când strângea mâna unora dintre ei, un individ care ieșise din restaurantul gării se repede și trage, cu o iuțeală fulgerătoare, patru focuri de armă în capul și în ceafa lui Duca. După primul glonte, acesta căzu. În același timp a explodat o bombă aruncată de alți doi indivizi care au fugit în mulțime. Asasinul încercă și el să fugă, dar l-au prins. Pe Duca l-au ridicat imediat, l-au așezat pe un cărucior de bagaje și l-au dus în biroul șefului de gară. Murise.
(sursa foto: historia.ro)
Se ducea cu el o epocă. Fusese aghiotantul lui Ion I. C. Brătianu, participase la toate actele naționale în legătură cu întregirea neamului, reprezentase țara în multe situații delicate, fusese o personalitate, chiar dacă propria sa contribuție n-a avut niciodată o notă de relief. Am avut multe dispute cu el, mai ales că n-a dat, ca ministru, nici măcar o singură reformă, într-o vreme când asta se aștepta de la el. Uneori chiar încurca lucrurile și reușea cu greu să se strecoare, prin discursuri din care nu lipseau clișeele. Dar era un om foarte inteligent, care înțelegea imediat și în profunzime ce se întâmpla în jurul său. Poate era lipsit uneori de scrupule, iar analizele sale politice erau evident partizane, dar avea o capacitate extraordinară de a cântări omul și a-i judeca cu exactitate calitățile și defectele.
Pe mine m-a zguduit adânc moartea lui nu numai pentru că aducea în viața politică un element de care avusesem întotdeauna oroare – vendeta, asasinatul. Țara era balcanizată prin metode macedonene, aplicate de macedoneni. Era un groaznic pas îndărăt față de moravurile vechi, dar era și mai groaznic pentru mine, ca individ, care îi adusesem pe aromâni să apere o țară ce era și a lor, să construiască un viitor ce le era și lor necesar, iară acum minți rătăcite distrugeau ce mă străduisem să zidesc o viață.
Din momentul acela se ridicase cu înverșunare împotriva Gărzii de Fier, în articole, în discursuri, în măsuri care să le îngrădească acțiunea, era sfătuit să-și țină gura și sălta din umeri, ce-mi pot lua mai mult de-o viață?
Singura dată când s-a gândit să pună ceva la adăpost a fost după măritișul fie-sii, încredințându-i desenele lui Picasso, la plecarea din țară. Aceleași bande i-au eliminat pe Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și încă mulți din linia a doua, încercând să-și justifice de fiecare dată actele lor ignobile. Nimeni n-avea tăria să-i potolească, iar unii insistau să susțină că, dacă-i democrație, toate curentele trebuie să aibă libertate de acțiune.
A primit amenințări pe care le-a ignorat. I-au spart casa într-o noapte, neștiind că se spitalizase de urgență, cuprins de subite tenesme. În focul stins târziu, au ars cărți rare și scrisori de la oameni care îi fuseseră dragi. A fost avertizat și a avertizat la rându-i, mai ales după ce venise Antonescu la putere, în toamna lui ’940. În ianuarie ’941, când a izbucnit rebeliunea legionară, a vrut să fie în primele rânduri, deși nu-l solicitase nimeni, dar știa că momentul e de răscruce.
Câteva zile, Bucureștii au fost scena unui adevărat război, telefoanele și radioul tăiate, marșuri de legionari zgomotoși, cu femei și copii în frunte defilând pe străzi, urmați de pleava societății ahtiată să prăduiască prăvăliile și casele ovreiești incendiate, devastări, focuri de mitralieră, bombe și explozii, tancuri baricadând străzi, lupte directe cu armata, sinagogi devastate și incendiate, adolescenți care alergau cu sticle de benzină să-i stropească pe soldați și să le dea foc, bande înarmate cu bâte și ciocane, soldați linșați, morți de care nu cuteza nimeni să se apropie, lumânări aprinse lângă un zid alături de care fusese împușcat careva, comunicate contradictorii, zvonuri despre atrocități cumplite, lacuri de sânge, trecători terorizați, chiar pe Calea Victoriei, de un adolescent înnebunit, care-și descărca arma în cine se nimerea, ruine fumegânde, vuiete ale sirenelor apărării antiaeriene, dangătele clopotelor bisericilor, șuierul crivățului, un București acoperit de zăpadă, înghețat și înspăimântat.
Câteva zile de teroare, până când armata se impune, detunăturile încetează și radioul își reia programele normale, cu comunicate precise și liniștitoare. Toate armele trebuiau depuse în 24 de ore. Cine mai trăgea, cine mai prăda era împușcat pe loc. Dar spaima a rămas. Pentru ce fusese totul? Să-și facă poftele o mână de descreierați? Să-și aplice teoriile câteva mii de fanatici, unii abia întorși din Germania, nerăbdători să pună în practică educația ce li se dăduse acolo? Să acceadă în față un grup de complexați încăpățânați și vanitoși? Să se instituie o ordine care consta în directive, precepte și strictețe contrare spiritului nației? Să-i amețească pe cei cu sufletul slab cu ceremonialele morții? Să inducă în mințile crude fanatismul? Să-i îmbogățească peste noapte pe unii incapabili să agonisească prin muncă proprie? Și mai ales să pregătească terenul celor din extrema cealaltă, care vor veni peste câțiva ani, perfecționându-le toate metodele de insinuare și teroare?
Ar trebui să-ți spun cât de ușor e să cazi pradă unei imagini simpliste, cu legionari înfruntându-i pe militari, cu instincte criminale dezlănțuite. Prea puțini vor sau poate prea puțini sunt capabili să înțeleagă și cum, de ce a obținut Legiunea un anumit succes în mobilizarea unor clase populare, în cele câteva luni cât s-a aflat la putere. Nu i s-au alăturat Legiunii numai descreierați, inconștienți, complexați și delincvenți, ci și oameni care aveau reacții controlate și care știau bine ceea ce fac. Toți dezrădăcinații, toți cei lipsiți de mijloace de existență, înghesuiți în mahalalele capitalei, sperau să fie bine și pentru ei, înainte de a forma bomba socială manevrabilă. Nemulțumiții inteligenți au fost atrași de demagogia de dreapta, fără să înțeleagă sau înțelegând târziu că e o demagogie anarhizantă.
Criză, peste tot criză și revoltă împotriva elitei incapabile să schimbe. Te mulțumește ce-ți spun?
Toate trebuie să le știi, ca să fii întreg.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto cover: ziare.com)
