Am afirmat că nu se poate pune semnul de egalitate între autenticitate folclorică și valoare. Mai mult decât atât. Referindu-ne la alegerea atentă a informatorilor, am spus că falsul folcloric nu este întotdeauna opera culegătorilor care intervin în text; el poate să apară chiar și în repertoriul creatorului autentic, ca inovație, ca abatere de la tradiție („inovația”, „abaterea” de la tradiție putând fi rezultatul direct al lipsei de talent, pentru că un purtător sau creator de folclor autentic nu presupune și existența talentului). În acest sens, R. Niculescu este categoric, și nu putem să nu fim de acord cu observațiile sale: autenticitate nu înseamnă, automat, „înaltă valoare estetică”, pentru că folclorul nu este o „sumă de capodopere”; ca orice univers cultural, folclorul conține și opere geniale, dar și „o substanțială cantitate de valori medii”. Prin urmare, alături de criteriul autenticității trebuie să opereze și criteriul specific al valorii estetice și etice; nu trebuie să se îngăduie ca autenticitatea să devină argument justificativ în folosul mediocrității (1). De acord cu autorul, dar nu acesta e pericolul; nu autenticul folcloric nonvaloric ne amenință, ci nonautenticul care, indiferent că e rezultatul unor prelucrări, aparținând unor talente cultivate, sau că are o altă proveniență, tot nonvaloare se cheamă, dacă se fac concesii „gustului public”, uneori din „rațiuni comerciale”. Nu credem că demitizarea conceptului de autentic este o soluție. Nu suntem împotriva prelucrării folclorului, dar rezultatul trebuie să ni se prezinte ca atare, nu ca folclor autentic. Așa-zisul „folclor de consum”, cu funcție de divertisment (care include și prelucrări reușite de folclor autentic, dar și contrafaceri ce nu au nimic comun nici cu folclorul, nici cu arta în general) trebuie să se întoarcă tot la izvoarele folclorice autentice.
Nicolae Roșianu 06.07.2019
Fără concesii aduse gustului public
