În stânca lângă care am murit odată

Să nu te-nclini, e vremea vântului, a sorții,

a craniului de frate-nfipt în lemnul porții.

E ger și ninge-n țară

Cuș, precum a nins odată când luna plină

s-a schimbat în piatră blestemată

*

Nu cântări culorile, nu da măsură,

ceartă fuiorul ce te-nvăluie și-ți adumbrește fața.

Deschide

Nordului ulcioarele și iartă alunecarea gândurilor seara, dimineața.

*

Tac!

Cântă osiile lumii.

Sfinții nuferi, mari cât gândurile, nu se clătină când suferi,

perlele nu se-ntristează, munții dorm sub apă.

Lângă templu înțeleptul seamănă și sapă.

*

Jur împrejur țâșnesc molidul, zada, pinul,

în peșteră bolește cel din urmă linx,

aude sferele ce-și picură pelinul de viață și de moarte,

logosul prelins.

*

Cântă apele lui

Heraclit și saltă peste frunți minunea curgerii, înaltă.

Moara nevăzută macină rugină.

Să ne stingem în cascadă laolaltă!

*

Vara vechilor paftale: se revarsă noapte mare,

giulgiuri cu mireasmă suie spre luceferi galbeni,

care trec prin valuri de otavă,

pretutindeni se aude murmurul apos de coase.

Sălcii, sălcii funerare!

*

Unde-ai fost alaltăseară?

Ai lăsat cartea deschisă.

Căutai entelehia sâmburilor de caisă?

Eu în dar îți adusesem un răzgând cu lanț de aur.

Unde-ai fost alaltăvară, trup de miere interzisă?

*

Se tescuiește vinul, devenirea plânge

prin vaduri și uluce, devenirea blândă.

în mine se înfruntă vâlvătăi de sânge

și-mi ard pe dinăuntru scheletul mâinii stânge.

*

Sub ploaia plumburie sunt ultimul răpus

de molima uitării, la putredă răscruce,

în criptă doarme roiul lunecat de sus,

care din mine mierea sau fierea o va duce.

*

Ce dar să-ți fac,

Melinda, la cununia ta,

brățări fierbinți, inele, lanțuri, sponci, lăcată,

ori să-ți întind un pumn din apa ce lovea

în stânca lângă care am murit odată?

Alexandru Miran (1.10.1926 – 4.07.2019)

(catrene selectate de Odilia Roșianu)

În imagine (de la stânga la dreapta): Alexandru Miran, Ștefan Agopian și Mircea Ciobanu (sursa foto: http://ilazu.blogspot.com)