Temerile mele

Niciodată nu m-am temut de ceea ce trebuia să mă tem, de ceea ce se temeau ceilalți; mai degrabă dintr-un fel de inconștiență decît dintr-un cert curaj, și mai probabil încă pentru că spaimele obștești găseau locul ocupat de puzderia unor spaime mărunte și personale, care mă invadau în permanență și care mă acaparau în întregime; mie-ra frică să mă dau pe gheață în prezența altora, de fapt de prezența altora mai ales, de simplul contact cu o persoană necunoscută, adultă sau nevîrstnică, mi-era frică de compresele cu muștar, de întuneric, de întîrzierile sau somnul părinților etc., într-un cuvînt de prea multe lucruri ca să mai am cînd să mă mai tem și de evenimente! Există o limită nu numai pentru forța, ci și pentru slăbiciunea noastră; erau prea numeroase temerile mele ca să mai pot fi receptiv la pericolele din afară. Pentru marile amenințări, pentru amenințările reale, imaginația pur și simplu nu-mi mai ajungea. De aici impresia că – în plan social, în planul relațiilor interumane (am aici în vedere exclusiv acest plan) – mi-am inventat întotdeauna spaimele, respingîndu-le pe cele firești. Temerile celorlalți mă lasă indiferent pentru că temerile mele mă preocupă mai mult decît trebuie. Și astfel, uneori, nimicurile devin nenorociri și nenorocirile – nimicuri. Aș spune că o întîlnire neplăcută, cu un om neplăcut (sau doar necunoscut, „neplăcut” tocmai pentru că încă nu-l cunosc) mă „consumă” mai mult decît cine știe ce necaz la care alții se gîndesc îngroziți. O dată, m-am simțit obligat să invit la noi la masă un ins cu care niciodată nu izbuteam să întrețin o relație amicală. Rezultatul? În așteptarea teribilei vizite am pătimit, cred, mai mult decît dacă mi-aș fi pierdut, să zicem, slujba.