Je m’appelle Suzanne… Suzanne Valadon

Se recomanda acompaniată de un surâs galeș atunci când a poposit pe străzile din Montmartre. Nu conta câtuși de puțin pentru boema franceză că se născuse de fapt ca fiind o oarecare Marie-Clémentine undeva într-un cătun din Limousin. Erau importante însă tinerețea și farmecul pe care le avea, precum și disponibilitatea de a poza pentru artiști ca Renoir, Lautrec, Degas, sau Puvis de Chavannes. Degas chiar îi observă talentul și o încurajează să învețe tehnica picturii în ulei, ba mai mult, întreține cu aceasta o corespondență pe care artista avea să o păstreze în mod excepțional („Trebuie să folosești talentul acesta nemaipomenit pe care mă mândresc că l-am întâlnit la dumneata. Aș vrea să revăd desenele acelea teribile! ”)

           „- Așadar, ai talent! Dar trebuie să îți găsim și un nume! – pentru că, a spus Lautrec, – Suzanne este cel mai potrivit nume pentru tine. Botezul va fi mâine și îți promit că n-o să mă zgârcesc la băutură!” Și, datorându-i pentru veșnicie prenumele[1], tânăra se va preta o bună perioadă nebuniilor contelui de Toulouse. În mod clar, însă, rebela Suzanne nu ar fi intuit atunci că avea să fie prima femeie admisă în Societé Nationale des Beaux-Arts .

Frumoasă, cu o sănătate robustă de țărancă și cu părul negru-arămiu strâns într-un coc jos, cu ochi albaștri în care Renoir a reușit să pună lumină multă, Suzanne Valadon a reușit să convingă de șarmul ei toată boema montmartreză. Incontestabil că în jurul ei s-au țesut și multe povești, că amintirile unora sau ale altora sunt de la un punct plăsmuiri savuroase, însă cert este că Suzanne (sau teribila Maria, cum îi spuneau unii) a fost o femeie talentată. Un atlet brunet cu mustața lucind de briliantină o convinge la unsprezece ani să devină trapezistă la circul Mollier, instalat pe un teren viran în apropiere de Place Pigalle. Se pare că este perioada în care îi pozează lui Lautrec dar și momentul în care tinerei începe să i prefigureze genul de viață pe care și l-ar dori: mulțime, lumină, independență, prieteni și ceva bani în buzunarele rochiei decoltate.

La 16 ani, în 1883, undeva, pe rue de Poteau, avea să îl nască pe unicul ei fiu, Maurice, cunoscut mai târziu ca talentatul artist Maurice Utrillo. Tatăl lui Maurice rămâne un subiect controversat și după sfârșitul vieții lui Suzanne, însă se poate ca nici chiar ea să nu fi știut vreodată cu certitudine cine era tatăl lui. Cert este că, în perioada respectivă, tânăra devenită model pentru pictori, poza concomitent la Puvis de Chavannes, la Renoir și la Degas…Tot în jurul acestei vârste își face apariția la „Chez Adèle” – un local obscur ascuns într-o uliță întunecoasă, frecventat de boema franceză, unde la un pahar de absint, beujaolais sau chablis se consolau eșecurile, se cultivau speranțele și se negociau amorurile de o noapte. Suzanne mințea cu o dezinvoltură fantastică, era o combinație extrem de fin dozată între senzualitate, asprime, generozitate și interes. Avea să trăiască idile și mariaje cu personaje mai mult sau mai puțin obscure ale Montmartre-ului, avea să cunoască și drama și succesul. Și-a urmărit cu pasiune visul propriu de a picta și i-a trasat un țel și fiului său. Fără o mamă teribilă ca a sa, este posibil să nu fi auzit niciodată nimeni de celebrul Maurice Utrillo.

Degas, de altfel unul dintre cei mai rezervați boemei de pe La Butte, este primul care este impresionat de desenele sale și primul cumpărător al lui Valadon. Ba mai mult, deși disprețuitor cu femeile și misogin într-o oarecare măsură, Degas va fi oricând dispus să o primească la o discuție.

Sunt multe compozițiile în care artiștii de talia lor au fost inspirați de Valadon ca model, însă nu facem acum referiri directe la acele tablouri. Numărul pânzelor în care Suzanne Valdon și-a înscris feminitatea (fie că vorbim despre compoziții de gen sau mitologice, baigneuses sau nuduri clasice) – este copleșitor și probabil niciun model nu a mai fost pictat de atât de mulți reprezentanți ai boemei franceze.

Valadon admiră operele impresioniștilor, dar nu este tentată să speculeze variațiile și efectele luminii. Decorul fugitiv, diviziunea tonului și fragmentarea tușei se găsesc la antipodul concepției și stilului său artistic. Îl admiră pe Lautrec și aidoma coborâtorului conților de Toulouse nu cosmetizează realitatea. Participă și la întâlnirile memorabile ale grupului Apollinaire, Picasso, Braque, Derain, Max Jacob și Salmon și o face cu maxim interes, însă fără a adera la curentul pe care aceștia îl propuneau. Valadon rămâne fidelă principiilor ei referitoare la linie – pe care o preferă agresivă, într-o tușă precisă, de preferat curbă și mai puțin geometrică. De la toți ea prinde din zbor noțiuni și informații referitoare la desen, culoare, perspectivă. Nu se poate vorbi despre o cultură plastică în cazul Valadon, ci de una mai degrabă accidentală și preferențială. Pictura sa nu intenționează să seducă, ci mai degrabă să exprime realitatea așa cum o vedea această rebelă a străzilor montmartreze.

Valadon este privită oarecum ca un fenomen insolit al secolului trecut – dintre sutele de modele ce populau Parisul, ea – modelul cel mai disputat de greii picturii moderne – a devenit și pictoriță. În 1910 Suzanne expune câteva lucrări la Salonul de Toamnă și în toate pânzele expuse se remarcă preferința pentru tonul pur, pentru o linie sigură, iar un an mai târziu, Valadon expune nuduri la Salonul Independenților.

Afirmarea Suzannei Valadon în contextul picturii boemei franceze s-a produs într-un climat aparte: pe de o parte, avem extraordinara explozie de genialitate din partea unor figuri ilustre (Renoir, Degas, Gauguin, Van Gogh, Picasso, Lautrec, etc) – personalități dominante alături de care era dificil să îți construiești un nume, iar pe de altă parte succesul artistei care s-a ciocnit de rezerva colecționarilor și a publicului (ba chiar și a criticilor uneori) pentru pictura semnată de o femeie[2]. Cu toate acestea, la un sfert de veac de la dispariția sa, un desen de Valadon, la licitația din 24 noiembrie 1964 de la Hotel Drouot a egalat aproape cota unui desen de Degas, ba chiar a întrecut cota unor desene de Delacroix.[3][4]

„On ne fait rien de très bien qu’avec beucoup d’amour. Or, je suis la plus grande amoureuse de la terre. J’ ai accompli mon oeuvre avec passion. Aussi le destin m’ a comblée.”(Suzanne Valadon)

Sursa foto: http://2.bp.blogspot.com

Imagine cover: http://www.aloj.us.es/galba/monograficos/LAUTREC/Fotografias/Modelos/Valadon/SusanneC.jpg

[1] după unii autori (vezi Dumitru Dancu, Suzanne Valadon, Ed. Meridiane, București, 1974, p.18), schimbarea numelui din Marie-Clémentine în Suzanne s-a petrecut în 1883 și nu în 1887 (cum afirma Jean Cassou în Panorama artelor plastice contemporane, Ed. Meridiane, București, 1971, p.100), iar prenumele are legătură cu relațiile și ambițiile unor bărbați în vârstă față de tinerețea Mariei și nicidecum cu o toană de-a lui Toulouse-Lautrec. (la data la care Marie semnează pentru prima dată ca fiind Suzanne, Lautrec avea doar 19 ani, abia sosise la Paris și nu se instalase încă în Montmartre, iar pe Suzanne avea să o cunoască abia peste doi ani la cabaretul „Le Moulin de la Galette”). Dumitru Dancu ia în considerare varianta conform căreia inventatorul prenumelui să fi fost Renoir…

[2] trebuie totuși să menționăm că la prestigiul artei franceze au contribuit până la Suzanne Valadon multe și talentate doamne, printre care menționăm (fără pretenții de exhaustivitate) pe: Elisabeth Sophie Chéron, portretista nobilimii de la Curtea Regelui-Soare, ElisabethVigée-Lebrun, Berthe Morisot, etc.

[3] Combat, 15, 1965.

[4]Pentru eventuale comparații, iată prețurile cu care se tranzacționează în prezent lucrările semnate de Suzanne Valadon la marile case de licitații: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2013/impressionist-modern-art-day-sale-n09036/lot.232.html precum și http://artist.christies.com/Suzanne-Valadon–48156.aspx