Camelia Radulian 
Tăcerea străzilor
va vorbi cândva despre noi.
Mai trece o noapte
cât o catedrală de funii.
Zilele merg spre nord
răsucindu-și din noi
primele lor țigări de adio.
Iată scrumul nostru
cade tăcut
pe genunchii orașelor.
Încă visăm,
dar în casa de peste drum
ne vuieşte nisipul
şi ziarele prind, pe mese,
culoarea uitării.
Se dezvelesc gingiile vremilor, dragule
aproape mi-e frig
Începe de pe acum să mă tânjești,
cât mă îmbrac în migdali, dar tu,
tu fă-te limpede, dragostea mea.
Am scris acest poem cu mâinile în ştreang.
Mâine va ninge. Plec.
Iartă-mă.
