Leonard Oprea 
(episodul VII)
„… nu știm cine suntem până nu ne întrebăm dacă existăm întru Credință sau îl negăm pe Domnul… mințindu-ne mereu și mereu că avem Credință… ” (Theophil Magus)
Calea era istovitoare, mai ales pentru Amot care se străduia din răsputeri să țină ritmul în care Iosif îi îndemna pe Raman să alerge cu iuțeală de vînt nebun, ori pe Luron să zboare când lin aproape atingând vârfurile brazilor, când în volte și rotiri, ce îl făceau pe copil să chiuie de bucurie.
Amot încerca din răsputeri să nu gândească nimic despre ce îl aștepta, se lupta din răsputeri doar să aibă încredere în tot ce-i povestise și îi poruncise Theophil și se aduna în el-însuși întru pace cu liniște, că totul se va termina cu bine.
Îl urmărea cu privirea pe Iosif care, mereu în fața sa, când îl călărea pe Luron, când îl călărea pe Raman și, îmbrăcat aidoma lui, îi apărea precum el, Amot copil. Doar părul castaniu bogat revărsat și fluturând, ochii migdalați și mereu, dar mereu luminați de inima lui de copil întotdeauna nevinovat și râsul sau, glasul de clopoțel, de prunc răsfățat, îi aminteau de Adona. Și atunci, Amot simțea cum i se frânge inima de dor și spaime de necuvântat.
Iosif era neobosit și se răsucea pe spinarea lui Raman, sau între aripile lui Luron, când în stânga, când în dreapta, când privea înspre cer și punea neîncetat o mie și una de întrebări despre tot ce îl înconjura, nu o dată întrebări la care Amot nu avea răspuns. Dar nici tigrul, nici dragonul nu aveau vreun răspuns anume. Întrebări cum ar fi: de ce soarele e rotund și galben și fierbinte și te orbește, de ce?!
Dar Amot și Raman și Luron erau topiți de dragoste pentru copilul care-i amețea cu viața năucitor de vie ce izbucnea năvalnic din fiecare mișcare a sa, din fiecare spusă a sa. De fapt, Iosif era regele lor și i se închinau cu totul, cu mare bucurie, cu nesfârșită iubire.
În a șasea zi, înnoptară într-o grota scobită în stânca din marginea unui luminiș, tăiat de un pârâu.
Amot, ajutat de Iosif culesese lemne și cetină uscate, pentru foc.
Le așezară într-o grămadă mare, pe care Luron scuipând foc pe nări, o aprinse cât ai clipi. Raman și Luron se întinseră împrejurul focului ce împrăștia scântei către stele. Cu o noapte înainte, Raman vânase pentru toți. El și Luron, fiecare, mai aveau câte un ied al caprelor de munte. Pentru el și Iosif, Amot pregătise o frigare în care înfipsese un iepure dolofan, bine jupuit și curățit de mațe și pielițe, uns cu ulei de măsline și presărat cu mirodenii din sacul cu tot felul dintre cele trebuincioase pregătirii hranei, dăruit de Theophil. Un sac din piele încercuit cu fire de argint și ce părea a nu se goli vreodată.
Iepurele la frigare se rumenea și împrăștia deja un miros atât de îmbietor încât Iosif exclamă nerăbdător:
– Tată, hai odată, auzi, burta mea cântă de foame!
– Iosif, Iosif, râse Luron, ai răbdare. Amot, tu auzi cum cântă burticica aia?
– Amot, Amot, ce tot moșmondești acolo, tu chiar nu auzi burticica?! râse și Raman.
Iosif se bosumflă și aproape că umezi ochii săi migdalați, drept care se răsti la ei:
– Nu vă mai iubesc deloc! Mie mi-e foame și voi râdeți de mine.
– Hai, liniștește-te, îl potoli Amot și luând jungherul tăie o felie din coapsa iepurelui, ce o întinse băiatului. Ai grijă să nu te arzi. Suflă bine înainte de a mușca.
Mâncară pe săturate, dupa care Amot îi dădu lui Iosif să bea apă de izvor din ulciorul de argint cu perle vindecătoare înăuntrul său, așa cum îi poruncise Theophil. Iar apa din ulcior nu se termina niciodată. Iar el, din celălalt ulcior, tot din argint și la fel cu perle vindecătoare înăuntrul său, sorbi vin înspumat mirosind a tămâie și smirnă, așa cum îi poruncise Theophil. Iar vinul din ulcior, la fel nu se termina vreodată. Raman și Luron, își potoliră setea cu apa din pârâu, după ce Luron o tămădui cu foc alb-albăstrui prelins de pe limba sa.
O vreme după aceea Amot, Raman și Luron rostiră tot felul de povesti, spre încântarea și adormirea lui Iosif, până când copilul, suspinând, coborî încet pleoapele.
Amot scoase spada și o puse la îndemână pe patul de crengi de brad, pregătit lângă foc. Apoi îl luă în brațe pe Iosif și se întinse pe pat. Luron îi acoperi grijuliu cu pelerina din lână purpurie, dăruită de Theophil, o pelerină largă și călduroasă, ce niciodată nu se uda, sau nici măcar nu se umezea, oricât de nemiloasă ar fi fost ploaia sau ninsoarea.
Amot îi mulțumi dragonului și închise ochii poruncindu-și să adoarmă fără griji și fără spaime despre ziua ce urma să răsară.
***
Să fi tot fost nu cu mult înspre miez de noapte, când Amot se trezi simțind o răsuflare asupra sa. Deschise ochii și îl văzu pe Theophil. Acesta îi zâmbea, având degetul arătător în dreptul buzelor sale:
– Ssst! Nu te teme. Hai, scoală-te încet și vino aici, stai lângă mine.
Amot se sculă încet să nu trezească copilul. Raman se furișă în locul lui Amot sub pelerină, adăpostind între labele sale pe Iosif și torcând a mare plăcere iscată de acest prilej. Luron zâmbi înțelegător.
– Hai, șezi lângă mine, zise Theophil.
Amot își încrucișă picioarele și se așeză lângă Theophil. Regele vorbi domol:
– Amot, curînd fi-va miez de noapte. Vine ceasul puterii Întunericului, când Beliazar va porni asupra ta. Asupra noastră. Tu ești cel care va aduce Spada. Tu ești apărătorul Închinării. Tu ești cel care luptă. Eu sunt cel care îți va da Spiritul. Iar Iosif va fi în inima ta, va fi inima ta, el va aduce Cupa Vieții. Așadar, trebuie să învingi, trebuie să învingem. Mai ții minte ce ți-am spus înainte de a pleca?
– Da. Trupul este prima cunoaștere de tine-însuți. Fără această cunoaștere, omul se supune prin el-însuși Răului, se supune cu bucurie lui Beliazar. Prin urmare, asta e prima încercare?
– Da.
Amot se înfioră și o sudoare rece îi acoperi fruntea.
– Nu te teme, Amot. Doar ascultă cu atenție. Iată, acesta este Spiritul. Și Theophil porni să depene povestea:
„Se spune că, într-o bună zi, cei nouă învăţăcei ai lui Zalmoxis, strămoșul meu îndepărtat, un vestit mag înțelept ce a trăit cândva, în acești munți, cândva în negura vremurilor dinaintea Războiului Triburilor Lumii Apuse, s-au aşezat în cerc în jurul său şi unul dintre ei a vorbit:
– Nemuritorule Zalmoxis, ne chinuiește o întrebare: ce este trupul omului? Până la urmă, după îndelungată frământare, am găsit trei răspunsuri. Primul sună astfel: trupul omului este templul bucuriei sufletului. Al doilea este: trupul omului este temniţa sufletului. Şi al treilea: trupul omului este doar ţărâna în care te întorci după moarte. Pe toate le credem adevărate. Totuși, trebuie să fie un singur răspuns. Doar unul, zicem noi. Care dintre ele este cel bun?
– Nici unul, a zâmbit înţeleptul. Sau toate. Trupul tău, cum poate fi doar templul bucuriei sufletului tău, dacă el este temniţa lui şi până la urmă devine ţărână? Cum poate fi doar temniţa sufletului tău, dacă este bucuria lui şi până la urmă devine ţărână? Cum poate fi doar țărână, dacă este bucurie, dar şi suferinţă? Trupul tău este templul bucuriei sufletului când îl cinsteşti pe Cel Prea Înalt și Sacru; el este şi temniţa sufletului când vrei să ajungi la Cel Prea Înalt și Sacru şi nu ştii cum; el va fi şi ţărână ori de câte ori te vei lepăda de Cel Prea Înalt și Sacru.
Toţi învăţăceii au tăcut tare încurcaţi. Nu aşa gândiseră ei despre trupul lor. Nu asta doriseră să audă. Zalmoxis i-a lăsat o vreme să fiarbă în suc propriu, apoi a vorbit din nou:
– Aţi greşit cugetând despre viaţă ca fiind un cadavru. Viaţa este lumina, iar lumina este veşnică, este Cel Prea Înalt și Sacru. Doar trupul tău viu este trupul tău. Întrebarea cea dreapta trebuia să fie: cine este trupul meu? Atunci, răspunsul ar fi venit de la sine – tu însuţi. O dată cu trupul viu sunt mintea, sufletul şi spiritul. Dacă trupul viu va fi fericit, mintea va fi eliberată, sufletul senin în cunoaştere, iar spiritul va ajunge să șadă în faţa Celui Prea Înalt și Sacru. Aceste este trupul tău. Acesta eşti tu.
– Dar, înţelepte Zalmoxis, a îndrăznit unul dintre învăţăcei, cum se poate asta?
– Lasă trupul tău să vorbească, ascultă-l şi lucrează o dată cu el, i-a răspuns Zalmoxis.”
Și Theophil tăcu.
Amot privea în gol înspre focul ce cânta și dansa în scântei mărunte cu zbor rotit spre bolta spuzită cu stele.
Pe urmă, Theophil rosti scurt:
– Acesta este Spiritul primei încercări. În visul său, acum Iosif este deja în inima ta. Este inima ta.
Amot nu răspunse. Chipul său părea cioplit în piatră.
– Haide, Amot. Ia-ți spada și du-te în codru. Beliazar te așteaptă. Nu uita: în cercul cunoașterii… verbul – tot ceea ce se rostește cu Credință în Cel Prea Înalt și Sacru – se împlinește. Noi te așteptăm aici. Te vei întoarce. Cu mare izbândă.
Din nou Amot nu răspunse.
Se ridică de lângă Theophil. Își lua spada. Se duse asupra lui Iosif. Îl sărută ușor pe frunte. Suspina și îndreptându-și trupul, apoi păși înspre ieșirea din grotă. Îl ocoli pe Luron, care cu vârful aripii îl bătu ușor pe umăr, pe urmă se îndreptă spre brazii ce înconjurau luminișul din fața stâncii. Dispăru în noapte.
***
”… o mierlă tace…
… un lup costeliv – furiș…
iunie … magic…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul VIII, episodul IX, episodul X … ș.a.m.d. )
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
