Recursul zânelor la iubire

Ne propunem să utilizăm ultimele resurse financiare ale cardului de vacanță. Am descoperit de curând traseele de Via Ferrata, ce reprezintă, de fapt, trasee mixte de cățărare și drumeție, amenajate cu scări metalice, trepte, podețe în locurile unde nu există prize naturale pentru ascensiune sau în zonele unde traseul este foarte îngust. Diferența dintre alpinism și aceste trasee de Via Ferrata constă în faptul că cei care escaladează asemenea porțiuni nu sunt legați în coardă, ci folosesc echipamente asemănătoare celor de pe tiroliene. Ei se asigură de cablurile metalice fixate în pereții stâncoși cu lonje speciale, carabiniere și un ham specific. Primele asemenea trasee au fost construite în timpul primului război pentru a străbate Munții Dolomiți din Austria. Senzațiile pe care le trăiești pe un asemenea traseu sunt indescriptibile.

Ne îndreptăm atenția către Cheile Turzii și găsim pe ultima sută de metri (pentru a ne încadra în timpul acordat minivacanței de 1 Mai) Pensiunea Laura, situată în Petreștii de Jos, localitatea de unde încep aceste minunate chei. În prima zi efectuăm traseul de Via Ferrata, traseu pe care îl voi descrie în alt articol. Azi însă, vă voi face cunoscut un traseu extraordinar din punct de vedere al accesibilității și al frumuseții sale: Cheile Turzii, circuitul de culme (de creastă).

Cheile Turzii reprezintă un miraj real al minunilor naturale ale României. Situate la doar 6 kilometri de Turda, în județul Cluj, cheile au forma unei pâlnii duble, a unei matrice diagonale sau a mulțimi înscrise în paranteze rotunde. Ele pot fi relaxante sau provocatoare, în funcție de nivelul de adrenalină și de pregătire al celui care le străbate. Există mai multe variante de a savura pitorescul peisajului carstic înscris pe harta Ardealului românesc: fie din avale sau din amontele pârâului Hășdate, afluent al râului Arieș.

Cheile reprezintă o falie de spațiu geomorfologic și o felie de timp arhaic, înscrisă în arealul Munților Rascăului. Puține sunt locurile care m-au impresionat într-atât, încât fiecare metru pătrat străbătut să rezoneze în fiecare milimetru pătrat de suflet. Cheile Turzii nu sunt vaste, nu se întind pe o lungime considerabilă, ele însumând maxim 3 kilometri, dar ca sălbăticie naturală pe 1,5 kilometri, iar înălțimea pereților verticali culminează la 250 de metri. Pot fi parcurse în lungul defileului , „pe jos” pe firul apei sau pe culmi, pe versantul stâng și drept, adică „pe deasupra firului apei”.

Începem ascensiunea de la bază, din amonte spre aval, adică dinspre Petreștii de Jos spre cabana Cheile Turzii. Cu o zi înainte, rangeerul Parcului Național ne-a confirmat traseul pe care urma să îl parcurgem. Traversăm pârâul Hășdate după ce trecem de Polmoanele E. Racoviță și începem traseul de culme al defileului Cheilor Turzii pe versantul drept în direcția de curgere a apei. Întotdeauna raportarea unui versant la o vale se efectuează în sensul de curgere a apei, nu în sens invers. Este o regulă esențială a înțelegerii unei hărți sau a unui text de drumeție. Ne îndreptăm spre regiunea denumită sugestiv „La Bliduri”. Îmi închipui deja turmele de mioare, călăuzite de ciobani pe aceste meleaguri …și rumeg asemeni oițelor…doar amintirea unor veșnicii de timp și tainuri odihnitoare sub cerul liber. Pășunea e imensă, mioarele sunt saturate, ciobanul mai are bliduri și nu are cu cine le împărți. Atunci, te invită să servești ceva de pe masa lui. Îți întinde un blid de mâncare. Pe unde am colindat în această Românie, nu am întâlnit români mai deschiși ca ciobanii. Pentru că ei străbat zeci de kilometri de dor și de transhumanță, vorbesc doar cu oile și cu câinii care îi însoțesc. Pietre, iarbă și trepte de munte, un lătrat și alt oftat, un versant și o altă respirație de cârcei îmblănit în stâna condusă de acești legendari ciobani ai României înseamnă traiul verde al țării noastre. Pentru ei un kilogram de brânză nu se cumpără, doar se compară cu 100 de ani de Românie curată, cu un quintal de istorie.

Parcurgem stratele Polmoanelor ascensional și brusc ni se deschide o priveliște de vis asupra cheilor. Trăiesc senzația basmelor lui Ispirescu fără bariere umane sau literare. Mă bucur, pur și simplu. Pădurea trasează în urma pașilor noștri cardiograma fotosintezei reale. Privim versantul stâng al văii Hășdatelor . Suntem o oglindă a pârâului și muntelui, o reflexie expusă în suflet și prezentul, ce va deveni amintire. Sub noi, se prăvălește pe partea opusă Zurușul Cetății (Zurușul Lung), cel mai mare grohotiș prelungit până în albia râului. Ajungem în Capul Cheii (748 metri altitudine) de unde ni se desfășoară privirii relieful stâncos și sălbatic ai Coastei Călăștur și aria triunghiulară a Coastei Porumbarilor. Impresionant însă și de neuitat rămâne pe retina noastră montană Colțul Ascuțit cu Grota Hili, străbătute de fiecare fibră a trupurilor noastre doar cu o zi înainte. Privim și mărim zoom-ul aparatului foto și continuăm să ne minunăm de traseul vertical parcurs de curând. Grota lui Hili se ivea ca un cuib ascuns de muchia Turnului Ascuțit, apărat de păsările înălțimilor carpatice de niscaiva dușmani. Pe partea cealaltă acum îmi odihneam privirea, acolo unde doar cu o zi înainte eforturile de urcuș impuneau un maxim de concentrare. Peretele Uriaș înălțat deasupra își lua zborul dinspre înălțimile calcaroase. Sub noi Peștera Ascunsă, Peștera Feciorilor și Modoloaia transcriu legende de mult apuse.

Cel mai mult m-a fascinat legenda „oglindă”, cum o numesc eu. Pe partea dreaptă a traseului de culme, cea pe care o străbatem există Cetățeaua Marei, iar pe partea opusă apei este Cetățeaua Mică. La Peștera Cetatea Mare, numită și Peștera lui Balica, se spune că s-a ascuns vestitul haiduc al zonei născut în Petreștii de Jos, Nechita Balica. Acesta a fortificat cele două peșteri de unde ataca prin surprindere armatele imperiale la începutul secolului al XVIII-lea. Datorită dimensiunilor destul de mari (6 metri lățime și 10-12 metri înălțime), cele două peșteri puteau adăposti cete întregi de haiduci. Pentru dușmani aceste ținuturi erau de necucerit. Legendele spun că haiducul Balica era de neînvins, deoarece nici „glonțul nu-l străpungea, nici sabia nu-l tăia”. După ce revolta antiaustriacă a fost reprimată, căpetenia haiducilor a reușit să reziste împreună cu ceata sa într-una dintre peșteri, aproape un an. Prins de către autorități a fost arestat și tras în țeapă.

O altă legendă surprinde alte aspecte transmise din generație în generație. Se spuna că cele două Cetățui, Cetățeaua Mare și Cetățeaua Mică au fost locuite de zâne, ele fiind unite printr-n pod de argint. Zânele coborau din înaltul și seninul cer pentru a aduce noroc pământenilor. Mamele zânelor nu erau de acord cu acest lucru deoarece considerau periculos ca fiicele lor să coboare și să poposească timp îndelungat pe pământ. Trei zâne surori însă au neglijat povețele mamei lor și se jucau până când amurgul cădea peste umbrele caselor de țărani. Le-a plăcut atât de mult raiul Turzii încât au construit un refugiu pentru a se putea odihni în voie. Frumusețea lor depășea granițele vizuale ale privitorilor de rând. Trei ciobani s-au îndrăgostit de ele, în timpul în care cele trei zâne surori chicoteau pe pridvorul de unde aruncau ocheade drăgăstoase flăcăilor. Fiecare a păstrat secretul îndrăgostelii. Mama zânelor, ca orice mamă, a intuit primejdia și le-a interzis să mai coboare pe pământ. Zâna Apelor aflând de suferința zânelor care oftau de prea mult dor, le-a sfătuit să se îmbăieze într-un loc special ales de ea. Cu ultimele puteri, zânele coboară pe pământ, se dezbracă de straiele cerești și se scaldă în apele topite din zăpada munților strămutate de Zâna Apelor într-un loc special pentru ele. S-au îmbrăcat, dar nu s-au mai putut înălța în zbor spre înaltul celest al nemuritorilor. Nu le-au mai crescut aripi. Au devenit femei și nevestele ciobanilor pe care îi iubeau în taină. Locul în care s-au îmbăiat și au devenit muritoare poartă numele de Balta Zânelor.

Urmăm cărarea și legenda…

(foto din arhiva personală)