Nisipul prin care mă târam

Lunile care-au urmat am plutit într-o ceaţă groasă prin care vedeam din când în când câte un detaliu din filmul la care participam: faţa mamei cu urme de îngrijorare pe ea atunci când mă întreba ce mai fac şi eu tăceam, pielea lucioasă de pe coapsele lui Masha care umbla aproape goală prin casă pentru că eu mă transformasem într-un fel de fantomă transparentă. Plus frigul special din New York, când bălos, când ascuţit ca un dinte de vrăjitoare nebună care face ca iarna să fie aici mai urâtă ca cea din Moscova. Cântam des la chitară pentru că marijuana mă inspira şi uneori seara, când mai scoteam puţin capul din nori, ieşeam pe decul de lemn şi alergam până departe spre Coney Island, apoi mă întorceam pe nisipul tare, lins de ocean. Acasă exersam gâfâind cu nişte greutăţi de metal. Natura îmi dăduse un corp mai puternic decât aş fi avut eu nevoie şi o minte care încă nu ştia cum să-l stăpânească. Muşchii mei cereau mişcare, iar mintea, ceaţa ierburilor de canabis. Între ele, fiinţa mea embrionară încerca să stea în cumpănă ca un echilibrist pe sârmă. Nu sufeream de nimic. Doar amorţisem.

De Jennifer şi de Pepe nu-mi mai păsa, aşa cum se pare că nu-mi mai păsa de nimic. Ea se îngrăşase şi spre primăvară ştia toată clasa că e gravidă şi că se duc împreună după şcoală la un ginecolog din Downtown, unde se uită prostiţi cum le creşte copilul pe ecranul unui ecograf. Am auzit că boul de Pepe, la prima vizită la clinică, i-a sărit în spate doctorului când a văzut că acesta vrea să introducă un speculum de plastic în vaginul lui Jennifer. Se fereau de mine. Într-o zi, ne-am întâlnit pe scările şcolii şi i-am întrebat simplu de parcă nimic nu se întâmplase între noi:

– Când vă căsătoriţi? Vreau să vă fac un cadou.

– De ce să ne căsătorim? Mi-au răspuns amândoi, uimiţi peste măsură de naivitatea întrebării mele. Copiii din flori sau bastarzii, cum le spuneau ruşii, erau la modă. Părinţii acestora şi America însăşi se mândrea cu ei, îi recunoştea din faşă, mamele primeau ajutoare şi recunoştinţa patriei. Surorile, verişoarele şi prietenele lui Jennifer fie că aveau copii, fie că visau să aibă, aşa cum toate fetiţele visează să aibă o păpuşă Barbie. Băieţi ca mine ajungeau taţi întâmplători ai unor copii pe care îi recunoşteau ridicând din umeri, dar cu care nu ştiau ce să facă, cum să se poarte sau să se joace cu ei, pentru că ei înşişi nu terminaseră cu joaca. Mama obişnuia să spună că America e plină de bărbaţi imaturi, opriţi în dezvoltare. Eu cred că spunea asta din frustrare, pentru că n-a avut niciodată parte de un bărbat american.

De atunci n-am mai vorbit cu Pepe şi burta lui Jennifer, în continuă expansiune, împinse la o parte toate amintirile noastre comune. A născut mai apoi un băiat, după ce i s-a rupt apa în timpul unei ore de matematică şi toată lumea a aşteptat să vină ambulanţa. Mi-am amintit de naşterea gemenilor lui Dasha şi m-am gândit că femeile sunt atât de diferite de noi, masculii, încât mi se făcu puţin frică de ele. Pepe şi Jennifer s-au despărţit imediat după naştere, pentru că el nu voise în ruptul capului să participe la venirea pe lume a copilului. A şters-o din sala de naştere cu mult înainte ca ea să înceapă să se screamă. Până la urmă, i se făcuse şi lui frică. A rămas închis în casă câteva zile, unde şi-a hrănit şarpele boa care continua şi el să crească mai tare ca o gravidă. L-am iertat, am şi vorbit cu el de câteva ori, dar relaţia noastră n-a mai fost aceeaşi. Mi se făcuse milă de el până la urmă. Mândria mea rănită se vindecase, dar rămăsese puţin sensibilă, ca toate rănile care se vindecă strâmb.

– Voia s-o ţin de mână atunci când avea împingă copilul afară. Ce tâmpenie! Cum naiba să asişti la aşa ceva?

Pepe a rămas cu şarpele, iar Jennifer avea să nască un alt copil după mai puţin de doi ani. Băiatul cel nou, care-o însărcinase, ca toţi băieţii, din greşeală, acceptă s-o ţină de mână la naştere şi chiar să taie cordonul ombilical al nou-născutului, după care leşină, iar când se trezi din leşin ieşi să tragă o ţigară şi dispăru pentru totdeauna. Jennifer era genul de fată care până la urmă obţinea ceea ce voia. Am auzit c-a reuşit să termine liceul şi că lucrează ca secretară la primăria din New York.

Vishnu îşi găsise şi el o prietenă şi, după buna tradiţia americană, începu o viaţă egoistă de cuplu. Umbla speriat cu prezervative prin toate buzunarele, cu mult înainte de-a se fi culcat cu ea. Am terminat-o şi cu el.

Până la vacanţa de vară am trăit ca un lup singuratec şi din perioada aceea mi s-a şters din minte aproape tot, ca şi cum cineva mi-ar fi ras din memorie toate întâmplările şi mi-ar fi lăsat acolo doar zaţul şi zgura acelor zile.

Vladi dispărea cu săptămânile, însă de cum veni căldura îşi făcu din nou apariţia pe decul de lemn. Fumam marijuana în garsoniera lui înghesuită unde dezordinea, mizeria şi demonii de care încercase să scape îi invadau încetul cu încetul fiecare colţ. Ajunsese la heroină şi la alte droguri tari pe care eu încercam să le evit. Instinctul meu de conservare trăsese o linie subţire în nisipul prin care mă târam şi încercam să nu trec dincolo de acea limită imaginară. Eram martorul halucinaţiilor lui şi trebuie să mărturisesc că avea stil şi chiar farmec atunci când aluneca în acea lume care nu exista decât pentru el. De două ori m-a luat şi pe mine acolo şi a fost bine, deşi doza pe care o luasem eu era mică şi astfel reuşeam să rămân cât de cât în contact cu lumea cea adevărată.