Vedeam zburând cai verzi pe pereți

Fă-ți patul și dormi! – 7

          Și p-asta am luat-o de bună. Am început să mă scol cu două ore mai devreme. Maică-mea nu știa ce să creadă. Îmi încălțam bascheții, îmi luam șortul și ieșeam în stradă. După câțiva pași, reușeam să-mi dezlipesc pleoapele și începeam să fug, străduindu-mă să-mi păstrez ritmul. Un sfert de oră, apoi douăzeci de minute, apoi o jumătate de oră. Nici țipenie pe străduțe, printre blocuri, doar câte o babă fără somn care pleca după lapte, ori aștepta să vadă cum se trezesc oamenii. Se închina șoptind, s-a smintit săracu, și e tânăr! Nădușeam bine cu mult înainte să mă întorc acasă. Norocul meu că dimineața nu se oprea niciodată apa caldă. Mă simțeam bine și începusem să ajung la serviciu înaintea altora, care mă priveau chiorâș. Le-am spus de ce, căscând. N-am înțeles de ce râdeau în hohote. Parcă președintele Americii nu face și el jogging? Barbă lungă și capra are, dar minte nicidecum. În scurt timp n-aveau să mă mai vadă, pentru că am intrat în programul special de pregătiri. Adio slujbă, pentru o vreme.

                                                          x

                                                       x      x

          Nu știu cum s-a făcut, dar m-am lăsat furat de toată alergătura aia.

Nu-mi mai stătea capul la calculele afurisite pe care trebuia să le refac și iar să le refac, dacă mai voiam să mă prezint la vreun examen. Când mă întorceam acasă, mă uitam cu spaimă la maldărul de cărți, frunzăream în silă vraful de hârtii cu semne matematice și mă trezeam după o vreme cu gândul aiurea. Șofran nu poți găsi în orice băcănie. Era clar că sunt un incapabil!

Și în loc să mă apuce furia și să-mi spun că nu ies din casă până când nu fluier materia, visam fotbaliști celebri, stadioane pline, aclamațiile tribunelor, de parcă orașul nostru ar fi avut la tot pasul numai stadioane cât Maracana brazilienilor.

          – La treabă, Popeye, la treabă! își arunca nea Gicuță pietricelele.

          Mă ridicam de pe gazon, gata să fac ce-mi spune până nădușeam, uitând că nădușisem și până-n clipa aceea.

          Ce lume, domnule! Vreo trei țigani convinși că nimeni nu se născuse mai cu moț, unul având chiar dreptate să gândească asta, mă întrebam dacă nu venise pe lume cu mingea lângă picior. Doi frați bâlbâiți susțineau că nu s-au văzut stoperi mai buni ca ei, dar până să înțelegi ce voiau să spună treceau ăilalți cu mingea și trânteau o boabă. Băiatul unui ștab se pripășise acolo mirosind că era rost de lovele și deplasări. Altul ne tot împuia capul că el jucase în echipa de tineret din prima divizie, că fusese dat afară din invidie, nimeni nu marcase vreun gol mai frumos ca el. Am întrebat în dreapta și-n stânga și am aflat că fusese singurul gol înscris în vreo doi ani de glorie fotbalistică. Toți aveau câte un tic, mestecau mereu gumă, vorbeau ridicând mult sprâncenele a înfumurare, povesteau ce muzici ascultau, cu ce gagici umblaseră, cum leșinau astea când le spuneau ei isprava cu driblingul ca la carte din nu-ș’ce meci despre care s-a scris și în ziarul orașului. N-am apucat niciodată să aflu care fusese meciul și când avusese loc, pentru că odată se așeza umbra lui nea Gicuță peste ciolanele noastre transpirate întinse pe iarbă și-l auzeam șuierând:

– Care mai arde gazu’ o clipă și toacă frunza la câini să nu mai apară mâine! Să vezi după aia alergătură, icneli, gâfâieli fără vorbă!

          – Popeye, dacă te lași să te strice ăștia, mai bine fă-ți bagaju’ de-acuma, îmi zicea.

          Tăceam mâlc. Îi vorbisem de Mircea David, Gustav Barasch, Avram Dragomirescu, Gheorghe Dragomirescu, Spirea Albulescu, Stelian Atanasiu, Ilie Anastasescu, nume celebre auzite de la Moș Nibi. Nea Gicuță se uitase la mine ca pișcat de-o albină, n-o să ajung ca ăia decât dacă-l ascult pe el.

          – Știi cum îi ziceau italienii lui David? Il Dio. Apăra ca un Dumnezeu. A fost de vreo douăsprezece ori în națională. Știi că Dobay a fost tunarul a patru ediții de campionat, între ’932 și ’936?  Vrei să ajungi ca el sau ca ăilalți, dă-i bice și ascultă-mă pe mine.

           Îl ascultam. În fond, îl ascultasem și pe directorul ăl mare care-mi garantase locul la facultate.

          Și iar o luam de la capăt. Cine se bagă între lupi, trebuie să urle. Mă sculam când se crăpa de ziuă și alergam pe străzi din ce în ce mai ușor, câte o jumătate de oră sau o oră. Nu-mi mai păsa de ce zic babele. Eram fericit că nu mai merg la uzină, că n-o să mai merg niciodată, pentru că o să fiu celebru, or să-mi ceară puștii autografe pe stradă, or să-mi imite mersul și vocea și-or să-mi poarte chipul imprimat pe tricouri. Voi intra și la facultatea aia blestemată și-o să le dau cu tifla ălora care-și râseseră de mine, că n-aș fi fost în stare să mai iau niște amărâte de paișpe puncte, cu care să ajung în rândul lumii. Alergam și-mi treceau toate astea prin cap și o clipă nu mă întrebam când am să mai și învăț și ce-am să învăț eu dacă zile și zile și zile bat mingea. N-am lipsit la niciun antrenament. N-ajungeam eu mereu primul, dar conta cât suflet puneai. Repetam de un milion de ori aceleași lovituri, aceleași fente, aceleași sărituri, aceleași driblinguri, aceleași scheme. Mă dureau mușchii și când eram sigur că o să rămân lat pe gazon sau or să-mi iasă ochii din cap de efort, auzeam pietricelele rostogolindu-se peste mine:

          – Ce stai?! N-oi fi vreunul din ăia convinși că știu totu’… Treci la treabă!

          Visam noaptea fente, lovituri cu capul, goluri și scheme, mă trezeam nădușit și câteva clipe îmi spuneam că mi-a ajuns, că ar trebui să mă duc a doua zi să smulg masca aia de cauciuc și lucrului sau omului sau monstrului pe care aveam să-l descopăr dedesubt să-i spun vorbele nespuse vreodată de cineva. Începeam să ticluiesc cuvintele ce trebuiau să sfâșie, să doară, să pună lucrurile la punct și, în timp ce încercam să le memorez, aveam senzația că mă înfășor în ele, ca în feșe, ca în bandaje din ce în ce mai late și mai moi, mă vedeam ca o mumie coborâtă în pânze și pâcle și adormeam. A doua zi o luam de la capăt și revolta nopții mi se părea un vis neînțeles.

          Când credea el că ne dăm duhul, nea Gicuță striga halt, ne așeza roată în jurul lui pe iarbă și începea să ne spună de ce e nevoie de atâta pregătire. De ce trebuie să nu ieșim din vorba lui. Cum și-au pus el, șefii lui și șefii noștri și tot orașul speranțele în noi. Cum n-o să mai jucăm cu echipe de surcele ca până acum și-o să dăm piept cu cei mari, din ce în ce mai mari. Ne flutura nume strălucitoare, zornăitoare, sforăitoare, îmbrăcate în aur. Era o mândrie să joci alături de ei, chiar dacă te tocau mărunt. Dar trebuia să facem în așa fel încât să nu aibă nicio șansă să ne toace mărunt.

Trebuia să uităm de plumbul din picioare.

Trebuia să uităm că ziua are doar 24 de ore.

Trebuia să uităm că vor începe, dacă n-au început deja, să roiască în jurul nostru ca muștele pipițele orașului, care umblă doar după bani și distracții. E destul să le dai un deget și v-au smuls mâna, pe urmă vă vor îmbrobodi cum știu mai bine și, proști cum suntem, vom începe să ne grozăvim cu ce știm, să ieșim mai în față, și cu ce nu știm încă, dornici să le cucerim mai repede și să ajungem între cracii lor. Și acolo, sau până acolo, uităm și tactică, și joc colectiv și s-alege praful de tot.

Deci cuvântul de ordine este fără fuste. Că s-o întâmpla să fie vreuna cine știe când, un accident se mai admite, dar nu un ambuteiaj. O să avem timp de fufe după ce ajungem celebri și vom fi învățat destule, încât să nu ne mai dea peste cap o oră de amor.

Alt cuvânt de ordine e fără spectatori. Cine are frați, rude, prieteni să nu dea sfântul să-i aducă pe teren. Or să aibă timp să vină când încep meciurile, pe stadion, cu bilet, ca toată lumea. Nimeni nu trebuie să știe ce facem.

          Arunca cu repeziciune pietricele spre noi, sfaturi, amenințări, nume de fotbaliști celebri, amintiri, nume de antrenori celebri, toate ni se păreau cum nu se poate mai firești, sunau ca un imn de slavă adus bășicii aceleia de piele, dar pentru că noi o fugăream, era un imn și pentru noi, eram încântați, tremuram de emoție, furnicături ne străbăteau trupurile, nu puteam să nu fim mândri de ce ne așteaptă și de ce vom fi în stare. Vom călca pe urmele glorioase și poate chiar mai bine. Gloria apusă, gloria apusă! Parcă mai auzisem vorbele astea, la fel spuse. Dacă ar fi ținut conclav să se obțină consensul, nu le ieșea mai bine îmbrobodirea noastră.

Și noi vedeam zburând cai verzi pe pereți. Chelul lesne se tunde.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)