Ramona Müller 
Când realitatea îți justifică destinul, poți trăi la niveluri superioare.
Timp de 40 de ani l-am căutat pe Dumnezeu oriunde, oricum și oricând. Am schimbat biserici și lecturi creștine, știind că Dumnezeul din mine îmi va arăta, prin propria simțire, religia care va fi în consonanță cu interiorul meu. Tatăl meu a fost evanghelist, mama este ortodoxă.
La 45 de kilometri de Sibiu, pe DN1, în minunata țară a Făgărașului, la poalele munților, timpul se odihnește în rugăciune. În satul Cârța (Kerz – în germană, Kercz – în maghiară), liniștea suspendată în ruinele gotice acoperă integral ritmul interior cotidian. E ca un fel de infuzie de frumusețe și puritate, ca un fel de sincopă temporală. Îl simțeam pe Dumnezeu acasă. Aici se păstrează încă abația cisterciană cea mai veche din România, Abbatia beatae Maria Virginis de Kercz/Unseren Leiben Frau zu den Kerzen, lăcaș închinat Sfintei Maria.
Cistercienii (călugării albi), originari din Franța, erau vestiți pentru hărnicia lor și pentru iscusința dovedită în construcția edificiilor. Numele cistercienilor vine de la Citeaux-Cistericum, o zonă cu multă trestie. Cistercienii au construit mănăstiri în special în zone mlăștinoase și izolate. De asemenea, erau foarte buni piscicultori și viticultori. Ei au adus și adaptat în țara noastră noi soiuri de viță de vie de Burgundia, introducând rotația culturilor. Au asanat mlaștina și au transformat terenul pe care se află mănăstirea într-o regiune fertilă. În proprietatea lor se găsea singura moară din cele zece sate arondate, iar cei care doreau să macine grâul trebuia să le plătească cistercienilor uium (plata în natură, adică făină sau alte grâne pentru măcinat). Cistercienii au primit, de la regalitatea maghiară, dreptul exclusiv să sape canale și să-și construiască moara lor. Erau vegetarieni, mâncau doar pește, posteau tot timpul anului, alimentația având la bază doar castane, brânză și fierturi din frunzele copacilor. Nu aveau chilii și nici paturi, toți dormeau pe paie, într-o singură cameră. Modul de viață auster impunea trezirea la ora trei dimineața și, la fiecare trei ore, efectuarea slujbelor religioase. Munceau de dimineața până seara, vorbeau foarte puțin și trăiau numai de pe urma propriei munci, însă nu depășeau vârsta de 35-40 de ani. Călugării abației respectau regulile ascezei, ale sărăciei, ale castității și rugăciunii neîntrerupte. Era însă important să găsească ucenici, pentru a le transmite meșteșugul construirii de noi abații.
Mănăstirea a fost construită în formă de cruce de către regele Andrei al Ungariei, între anii 1202-1206, fiind cea mai estică dintre abațiile cisterciene din Europa. Din anul 1550 este preluată de evanghelici.
„În partea de est a mănăstirii, adică sub sala Capitolului, au fost găsite cinci schelete care aparţineau stareţilor ordinului, ce au fost înmormântaţi aici. Purtau la mâini inele cu pecetea lor, aşa s-a constatat că fiecare dintre ei ar fi fost abate cândva. Toţi aveau 2 metri şi peste această înălţime. Ca o coincidenţă, şi preotul care a fost înaintea mea aici era foarte înalt, avea un centimetru în plus faţă de mine. În ultimii 19 ani a fost preot în Austria”, declară preotul evanghelic Michel Reger, care are 1,96 m înălţime.
Numeroase legende recurg invariabil la completarea misterului și farmecului tărâmului plin de istorie. Conform acestora, se spune că primii călugări au pus piciorul pe aceste meleaguri în anul 1190. Aidoma Mântuitorului împreună cu cei 12 apostoli, cei 13 bărbați parcurgeau ținutul Făgărașului în picioarele goale, acoperiți cu niște straie care să-i ferească de posibile răni, cu glugile trase peste chipurile istovite și încinși în talie cu sfori. Monahii au început construcția mănăstirii, însă Diavolul a fost cuprins de furie și invidie. Pe malul celălalt al Oltului, el a început să construiască o clădire îndreptată nu înspre cer, ci către adâncurile pământului. Atât călugării cât și Diavolul munceau cu sârg, din zori până în seară, fiecare pentru a termina cât mai repede și a avea construcția cea mai falnică, atrăgând, astfel, cât mai mulți credincioși. Pentru a elimina concurența, într-o noapte, cistercienii au ridicat un baraj pe Olt, inundând toată groapa în care Diavolul își construia edificiul. În acest mod, Mănăstirea de la Cârța a rămas de peste opt secole, singurul lăcaș euharistic în care rugăciunea revendică iubirea ca liturghie interioară. Această legendă explică existența unei mlaștini în imediata vecinătate, despre care se spune că ar fi fără fund, deoarece s-ar afla pe locul mănăstirii săpate de diavol în pământ. Tot din această mlaștină se spune că se aud sunetele clopotelor furate de tătari și aruncate în adâncuri. Ecoul lor este auzit doar în Noaptea de Înviere și numai de către cei cu sufletul curat. Pentru a înălța o mănăstire, cistercienii alegeau doar văi pustii, unde pământul nu era folosit de nimeni, tocmai „pentru a da loc și hrană oamenilor nevoiași”. Pentru acest lucru, călugării cistercieni au fost cunoscuți drept „ecologi ai Evului Mediu”.
În secolele XIII-XV, Cârța se afla în centrul evoluției sale, atât pe plan politic, cât și socio-economic. Călugării au drenat mlaștinile primite ca terenuri inutilizabile și au dezvoltat ferme agricole model, promovând viticultura și piscicultura. Abatele mănăstirii cisterciene numea preoții și judecătorii din cele zece așezări aparținătoare. Cistercienii erau călugări catolici, dar și ingineri constructori, având drepturi unice și exclusive în Transilvania de:
– morărit și fier (aveau mori performante pe apă și forjă mecanică cca 80 de kg)
– construcție și sfințire de biserici (Prejmer etc.)
– construcții hidrografice și piscicole (desecări, canale morărit, iazuri cu pește)
În repetate rânduri, ansamblul mănăstirii a suferit daune considerabile, fiind reconstruit de mai multe ori. La intrare, specific construcțiilor cisterciene, este fereastra rotundă amplasată deasupra portalului conic, cu arhitectură în stil gotic. În interior, orga barocă mecanică datează din anul 1777. În jurul chipului Fecioarei Maria, arcele de boltă se întâlnesc în cor. Altarul cu Sfinții Petru și Pavel și Crucea Răstignirii, vechi de 300 de ani, alături de stranele pictate completează mărturiile de credință perpetuă ale enoriașilor. În prezent, se țin slujbe pentru comunitatea evanghelică din sat. Turnul-clopotniță, folosit ca punct de observație, a fost construit în anul 1509 de către vestitul pietrar sibian Andreas Lapicida. Se pare că actuala casă parohială ar fi cea mai veche clădire locuită din Transilvania, fiind construită pe locul vechii cantine a mănăstirii. Un pârâiaș curge prin verdeața proaspătă a abației; despre apa lui se spune că nu îngheață niciodată. O mică moară cu ciocănele conferă acestui spațiu idilic imaginea suprapusă a timpurilor: prezent și trecut. Acum 30 de ani, din cei 1400 de locuitori ai Cârței, 600 era sași. Astăzi, mai sunt doar 70. Preotul Reger Michael păstrează rânduiala bisericii. Cele 36 de liturghii scurte ținute aici, sunt cântate jumătate de preot, iar cealaltă jumătate de către comunitate.
În curte a fost amenajat Cimitirul soldaților nemți căzuți la Porumbacu, în Primul Război Mondial. În 1926 a fost ridicată statuia lui Roland, simbol al justiției și libertății. Pășim prin istorie. Pietrele funerare leagănă destinele curmate prea devreme. Citesc și calculez vârsta celor decedați. Mi-aduc aminte crâmpeie din discuțiile cu bunica Johana despre luptele din război și de plecarea bunicului pe front. Din partea cealaltă, cea a viilor, un sfârșit de lume mă leagă ancestral de rădăcini.
O altă legendă vorbește despre existența unor galerii secrete, dar mai ales a unui tunel care pornește din altarul bisericii și se termină în apele râului Olt. Construit pentru a se apăra în fața dușmanilor sau pentru a ascunde vistieria călugărilor, tunelul așteaptă să fie descoperit. Căile subterane duc spre vistieria iubitorilor de Dumnezeu, spre iubire.
Curtea abației împreună cu zidul uriaș de formă triunghiulară, construit acum aproape un mileniu, impresionează prin stilul simplu, dar sobru în același timp. Culorile pastelate ale grădinilor ne râd în amiaza târzie de mai.
Ruinele din curtea bisericii fortificate odihnesc pe umerii istoriei. Mă îndrept spre o bancă. Iau în mână o carte cu psaltiri în limba germană. Fiori mă cuprind. Îmi aduc aminte de copilărie și de bunica paternă, Grossmutter Johana Müller, venită în ultimii doi ani de viață din Sighișoara la noi în familie. Retrăiesc episoadele în care mă învăța să vorbesc nemțește. Aerul curat al bisericii mici purifică anotimpurile vârstei inundate de amintiri. Îngenunchez. Când rugăciunea din suflet se înalță, CUVÂNTUL din ceruri coboară. Aici îl recapitulez pe Dumnezeu, așa cum am simțit, copilă fiind, palmele bunicii șvabe ce miroseau a vânt și a pâine coaptă. În credința catolică am găsit răspunsul de care aveam nevoie pentru verticalul divin.
În putința zilelor noastre, omul este singurul autor al faptelor lui al și al vieții sale. În acest loc m-am reîntâlnit cu mine și cu istoria, cu Dumnezeu și cu amintirea bunicilor paterni. Restul suntem NOI!
