Literatura de aziLiteratura de azi
15.06.2019

Ca sălbăticiunile și ca pădurea

Puterile sufletului erau proaspete și curate în lumea veche a Daciei și sub semnul lor sta Kesarion Breb

Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei sute șaizeci și cinci de ani. Iar dintr-al cincilea ciclu, credincioșii vechi de la Carpați numărau ani o sută douăzeci. în văile depărtate, unde izvoarele și puhoaiele înălțimilor se prefac în pâraie și lacuri, iar oamenii își clădesc case de bârne și așezări statornice, lumea își întorsese fața cătră o lege nouă și număra anul 780 de la izbăvitorul Hristos.

 În muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârșitul timpurilor, bătrânul legii vechi privea din gura peșterii lui lucirea nouă de primăvară. În unghiul crestat, unde băteau răsăriturile dimineților, lumina trecuse de semnul cumpenei zilelor și nopților. Acuma soarele suia pe scara cerului în zodia întâia și se auzea, în prăpăstiile de jos, tunetul zaporului. Pe plai, era încă iarnă dulce cu ostroave de omăt sub brazi. Cucoșii cei mari sălbatici începeau să-și cheme găinile în marginea poienilor. De la peșteră se auzea mugetul bourilor, în hățișurile văii. Cintezii și stigleții care ceruseră sălaș în peșteră cât ținuse puterea iernii se mutaseră pe crenguțele mestecenilor de deasupra celor trei izvoare și se închinau primăverii cântând subțirel și sticlindu-și în lumină acele ochișorilor. După ce se arătă pe cerul nopților luna plină a luminii lunii martie, cei doi ucenici așezară la altar făcliile de ceară poruncite, căci la sfârșitul acelei săptămâni postul lor se sfârșea și, după trei zile de mâhnire, tăcere și taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor,

 Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr-o albie îngustă în hrubă, într-un găvan de stâncă. Ca să-l pregătească pentru rugăciune, ucenicii ajutară bătrânului să se coboare pe trepte și să se scufunde de trei ori. Îl înfășurară apoi în poclăzi și sarici. îi pieptănară barba și-i împletiră coama. Îi puseră strai alb și comanac. Îngenuncheară ca să primească binecuvântarea și se retraseră fără de nici un cuvânt, după ritual. Ieșind în lumina după-amiezii, adunară vreascuri și cetini în mijlocul poienii, le clădiră cu meșteșug și aduseră jar de la vatră dinlăuntru, unde se păstra foc fără moarte de la începutul ciclurilor.

 Cătră acest stâlp de fum care se ridica drept spre cer în aerul neclintit, urcară din văi, pe poteci, cei câțiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece subt ochii severi ai bătrânului din peșteră. Sub mantăile de lână sură purtau și ei straie albe, semn al inițierii. În picioare, opinci de piele. Capetele le erau goale și pletoase. Obrazurile cu bărbi castanii. Aveau ochi în coloarea cerului și a apelor, fiind neamuri de vechi pământeni.

 După cuvântul înțelepților de demult, oamenii din acest colț de lume sunt copii ai pământului lor și ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc și cresc în anume hrana pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi și livezi și pe plaiurile muntelui. Firea și sufletul lor au blândeța acelor țărmuri îmbielșugate unde i-a așezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în același timp schimbătoare și furtunoase, nestatornice și viclene ca apele, ca vânturile și ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arșițele și gerurile.

Monahii cei tineri suiau deci cătră peșteră cu obrazurile întristate, așa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se afla coborât în mormânt, dar în ochii lor lucea bucuria învierii apropiate. În acele ponoare și poieni în care de veacuri domnea liniștea, sălbăticiunile codrului n-aveau nici o sfială. Veverițele îi urmăreau și priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele își ridicau cătră ei boturile negre de deasupra smocurilor de păiuș, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini era întuneric. Acolo, la ele, era lumina. Ierunci se cumpăneau pe crengi mlădioase. Ciocănitori mari dădeau semnale cătră locurile de sus, duruind cu clonțul în trunchiuri scorburoase, ca și cum ar fi primit anume porunci pentru asta, apoi numărau pe cei nouă monahi și ciocăneau iar, în duruiri scurte, de nouă ori.

 Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucurați de lumina nouă sau mirați de arătări străine în domnia acelei liniști. Ca niște făpturi cu zbor și minte ușoară, uitaseră și prăpastia de vifor a lui ianuarie și stânca de ger vânătă a lui faur. Se bucurau de lumină și o socoteau întoarsă pe veșnicie.

 «Si noi suntem ca și acești hulubi sălbatici, cugetă în sine Kesarion, monahul cel sprinten și înalt, care ținea fruntea șiragului. Știm cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne întristăm și învierea de care ne vom bucura în curând, totuși, suntem ca sălbăticiunile și ca pădurea.»

Mihail Sadoveanu, „Creanga de aur”

(fragment selectat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: https://www.kunst-gemalde.com/Golden-Bough-nach-Joseph-Mallor-William-Turner-Landschaft-Thomas-Moran.html)