Lăsând la o parte creațiile individuale de excepție (și Creangă în acest sens este un exemplu strălucit) în care mimarea cu bună știință (cu intenții estetice) a stilului oral atinge perfecțiunea (1), trebuie să spunem că falsul folcloric nu este întotdeauna opera culegătorilor care intervin în text; el poate să apară chiar și în repertoriul unui creator popular autentic ca inovație ce se abate de la tradiție. În acest caz însă falsul nu e acceptat și, în consecință, nefiind preluat, nefiind socializat, dispare. Sustrăgându-se „cenzurii” colectivității, falsul culegătorului nu mai poate fi înlăturat pe cale naturală (orală), depistarea lui căzând exclusiv în sarcina cercetătorului.
Există și falsuri greu de depistat. Pentru că stilul oral poate fi, după cum am văzut, foarte bine mimat de către culegător (sau de către creatorul cult), iar imitația poate fi uneori perfectă. Aici apare eroarea, confundându-se valoarea (artistică) cu autenticitatea (folclorică). Dar falsul folcloric rămâne fals, indiferent dacă autorul falsului respectiv are geniu sau este complet lipsit de talent.