Din „obsedantul deceniu”, despre care mai tîrziu, ajuns critic literar, aveam să citesc atîtea fulminante romane, nu-mi amintesc decît de o noapte neobișnuită, ce ne-a dat într-adevăr mari emoții, dar care s-a terminat cu bine pentru noi (nu mă pot lăuda cu mai mult!). Pe la ora două dimineața fusesem treziți de niște oameni ce păreau niște foști muncitori (nu-mi aduc aminte dacă erau îmbrăcați în scurte de piele și dacă erau încinși cu pistoale; în mod sigur însă mașina îi aștepta în stradă, poate chiar în poartă) și cu care tata și mama au stat apoi de vorbă în antreu, unde mă strecurasem și eu, curios să aflu ce se întîmplă, mai mult martor decît participant, judecătorul personajelor scenei (observasem de pildă că tata se comporta bine, nu se speriase, discuta de la egal la egal cu ei); veniseră la noi – lucrurile însă nu s-au lămurit chiar imediat, pe loc – doar ca să ceară informații în plus în legătură cu cei (sau cel) pentru care făcuseră de fapt acea descindere, familia de dincolo de grilajul de fier, despre care însă tata nu știa aproape nimic în afară de faptul că el, capul familiei, lucrase într-adevăr la o bancă; sau poate că veniseră la noi din greșeală, încurcînd – din cauza întunericului – apartamentele, ambele situate la extremitățile casei, al nostru lipit de „Conservator”, al victimelor de peste o clipă, ce încă mai dormeau, în aripa dinspre centru; în loc s-o ia într-o parte o luaseră în cealaltă; la stînga, când ei trebuiau să meargă la dreapta… Mai palpitant decît episodul propriu-zis s-a dovedit, ulterior, a fi fost preambulul lui, de care însă a avut parte numai sora mea; cum ea dormea în a doua cameră (socotindu-le de la intrarea în locuință; iar eu cu părinții în a treia) și cum ușa spre antreu rămăsese deschisă, nimerindu-se să se trezească pe jumătate pentru o clipă, cum se întîmplă adeseori noaptea, s-a scuturat brusc de orice urmă de somn cînd a văzut (să vezi și să nu crezi) că în camera învecinată (prima) se plimba neliniștit-liniștit, ca dintr-odată să țopăie de acolo-acolo, cercul de lumină albăstruie al unei lanterne; înainte de a bate în ușă, musafirii găsiseră de cuviință să inspecteze puțin încăperea, să se joace nițel cu lanterna… Ascultam cu inima strînsă evocarea precipitată pe care o făcea Jeni – trecînd prin toate emoțiile prin care trebuie să fi trecut ea, în plină noapte, trezindu-se „alături” cu acea inofensivă pată de lumină albastră ce anunța totuși în chip precis o primejdie imanentă.
Valeriu Cristea 03.05.2025
O primejdie imanentă
