Camelia Radulian 
Cine să-ţi mângâie ochii
De-atâta oglindă târzie
Când timpul în oase îţi suie
Duminici bătute în cuie?
De tremurul braţelor reci
Cine-ar putea să te ierte
Când din ceasornice pleci
Cu resturi de clipe incerte?
Când dangăte lungi dau târcol
Şi ochiul se umple de ceaţă,
Când vulturi te-aşteaptă-n ocol
Şi noaptea de noapte se-agaţă
Cine să-ţi spună rămâi
Când tu, adormind, ţie însuţi
Îţi treci peste inimă spinii
Din carnea răpusă de plânsu-ţi?
E vremea, eşti om şi cobori
E vremea, eşti pom şi te scuturi
În bezna ochilor stinşi
Înc-o eşarfă mai fluturi.
