Leonard Oprea 
(episodul V)
„… a fost odată ca-n povești, din vise-n lucrări împărătești o lume minunată… iar întrebarea ce rostuiește chinuitor ființa este și rămîne peste veci și veci: a fost sau este, mereu este ? ” (Theophil Magus)
– Amot, iată, o data mai mult. despre tălmăcirea viselor… Dacă greșesc cumva, îndreaptă-mă. Căci pot să greșec. Așadar, simplu, limpede ca izvorul de munte, primul vis este acesta: cu sute și sute de primăveri în urmă, nimeni nu mai știe când, doar Cel Prea Înalt și Sacru știe, da Amot, cum bine ai citit, Prințul Întunericului a fost lăsat să pustiască, ascultă cu luare aminte, aproape întreaga suflare a Pământului, pedeapsă pentru nimicnicia omului, pentru îngâmfarea și răutatea prostiei sale, pentru ticăloșia de a se crede deopotrivă cu Acel Prea Înalt și Sacru. Acesta a fost Marele Război al Triburilor Lumii Apuse, cel despre care vorbesc primele, cele mai vechi dintre Cărțile Legendelor Lumii. Cunoști asta la fel de bine ca și mine. Da…războiul trăit de tine în visul tău. Iar atunci și de atunci începând, Beliazar a primit speranță… Mare, tare mare și năprasnică speranță.
Theophil cerceta cu luare aminte chipul lui Amot.
Amot părea cioplit în piatră.
Theophil zâmbi cu pelin pe buze:
– Al doilea vis: Prințul Întunericului, Beliazar, nu poate deveni stăpânul unei lumi care nu există pentru lumea vie. O lume ne-vie, moartă ori este a Întunericului, ori pur și simplu dispărută fiind nu mai există decât pentru Cel Prea Înalt și Sacru. Atât. Daa, întru totul
ne-viul nu poate fi pedeapsa vie ce ne învață cum omul să reînvie curățat, purificat. Pedeapsa vie doar pieritoare are puterea vieții să îndrepte crima făptuită. Altfel, cum să învingă omul Răul din el ? Cel dispărut este dispărut. Cel mort este mort și judecat numai de Cel Prea Înalt și Sacru. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viața veșnică. Viața veșnică este numai întru Cel Prea Înalt și Sacru. Veșnicia morților este veșnicia Morții. Care și ea este din Cel Prea Înalt și Sacru, dar nu este viață. Este moarte veșnică.
Și nu mai continui cu asta c-am obosit, iar tu nu mai pricepi nimic, nu-i așa Amot?
- Da, da, suspină Amot, aproape fericit că Theophil se oprise din vorbăria sa adâncă
și de neînțeles, cel puțin acum cînd emoțiile îi răvășiseră sufletul.
Theophil zâmbi cu blândețe și înțelegere. Apoi continuă:
– Așadar, din puținul ei rămas viu, lumea a fost renăscută. Iar Beliazar, a cărui răbdare este mai răbdătoare decât întinderea cerului, a primit speranță și a așteptat ca această lume să dea rod și a fi astfel împlinită, coaptă încît el în mândria sa blestemată, să aibă ce împărăți. Căci Răul trebuie amăgit, ispitit cu vis de Putere spre a fi stârpit de la rădăcină. Lumea a dat rod, s-a înmulțit, s-a împlinit este, coaptă. Este lumea în care trăim, Amot. Da, da, Amot, negreșit a sosit ceasul lui Beliazar. L-ai văzut în vis. L-ai întâlnit viu și împungând în coasta noastră, aici, în codrul munților mei. Iar Beliazar știe că tu ești cel ales, Unul. Da, de aceea Beliazar, trebuie să te ucidă.
– … eu, eu nu știu… eu nu știu…
– Ai răbdare, vei afla. și nu uita, nu ești singurul. Beliazar trebuie să îl ucidă și pe Iosif, trebuie să mă ucidă și pe mine. Iar noi trei – crede asta – suntem în paza Celui Prea Înalt și Sacru. Dar scutul său ne este dat doar și doar, înțelege bine asta, doar dacă vom lupta să învingem în acele încercări ce ne așteaptă… Atunci, vom afla, vom înțelege, vom trăi cu adevărat. Iar Beliazar se va prăbuși… poate, pentru totdeauna.
– Off…, se ghemui Amot.
– Și, rosti Theophil cu voce ecou de tunet, al treilea vis: vom izbândi.
Amot oglindi un chinuit zâmbet de îndoială.
După care sorbi din cupa sa.
Theophil se încruntă ușor, dar adaugă cu voce deși potolită, răsunătoare:
– Cheia tălmăcirii este dată, da, da, este dată de cuvintele rostite de Iosif, de tine și de mine: iubesc, închinare și mulțumesc. Cupa Vieții, Spada Credinței și cartea cu nouă peceți… Cartea Celor Nouă Fericiri ale Fiului Celui Prea Înalt și Sacru, Cel care va veni. Îți mai amintești Amot?
– M-da, murmură și mai neîncrezător Amot.
– Da, ai dreptate, Amot. Acestea sunt doar chipul și trupul tălmăcirii. Inima ei o vom ști, o vom rostui și o vom împlini abia atunci când vom avea cupa, spada și cartea cu noua peceți, fiecare lucrând după Cuvântul Celui Prea Înalt și Sacru. Mai mult nu ai voie să afli.
De fapt, nici nu ai nevoie de mai mult să cunoști, Amot. Dar – nu uita: nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut. Nu uita…
– Nu am uitat, nu voi uita vreodată, îl întrerupse Amot.
– Vorbește, Amot, vreau să te aud !
Amot rosti căutându-și, cântărindu-și bine cuvintele:
– Cel Prea Înalt și Sacru a fost, este și va fi dintotdeauna și peste tot, fiind în Sine și despre Sine doar Lui-Însuși Adevăr cunoscut. Omul nu se cunoaște pe sine întru Adevăr, căci Sinele este Cel Prea Înalt și Sacru. Nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut. E scris cu litere de foc în prima carte a Legendelor Lumii.
Theophil surâse mulțumit și adăugă clipind a veselie anume:
– … și este piatra de încercare a Preoților Păstrători ai Legendelor Lumii.
Apoi, Theophil luă cupa sa, sorbi și hotărî mulțumit:
– Știi deci, Amot.
– Da, știu doar că, doar de vreo sută de primăveri triburile lumii au început să existe și acum deja nu mai sunt ce-au fost odată – întru pace și liniște și bunăstare. Mai știu că viața unui om nu mai are preț nici cât a unui fluture de-o zi. Mai știu că războiul a devenit apa vie a lumii acestor vremuri însângerate. Mai știu atât de bine că tot mai rar regii triburilor vin să se închine nouă și să ne ceară sfatul… Am început să mă mir de-a binelea că până acum nici un trib încă nu s-a năpustit asupra noastră… Off, Kyria mea este un tărâm atât de binecuvântat întru pace, liniște și bogăție.
Și iar oftă din rărunchi Amot. Apoi încleștă fălcile.
Dar într-un târziu, vorbi din nou:
– Rege Theophil, călătorind să te întâlnesc am ocolit cu mare grijă toate drumurile cunoscute. M-am ferit să întâlnesc oamenii… M-am ferit cu mare grijă să-i întâlnesc… Știu, rege Theophil. Am învățat de copil graiul animalelor, păsărilor și peștilor… Am aflat despre înfricoșate fapte, despre oameni care nu mai sunt oameni, ci groaznice fiare însetate de sânge, de sânge și aur… Lumea Întunericului, cu toți demonii săi, cu balaurii și zmeii săi, cu strigoii și vârcolacii săi, cu trolii și ielele sale, cu duhurile și morții săi umblători, cu bestiile sale om și fiară într-un trup, cu vrăjitorii și vrăjitoarele sale, cu necromanții săi, cu tot ce nu poate fi închipuit de omul bun, cu tot, cu toate zămislirile ei blestemate care colcăie în codri, se ascunde în ape mâloase, iese din străfunduri de munte și dă iureș, sub clar de lună bântuie și dănțuie peste câmpii și dealuri, face legământ cu triburile asmuțindu-le unele împotriva celorlalte… Știu, mărite rege Theophil… Știu atât de bine încit uneori îmi vine să blestem ceasul nașterii mele și… și…
– Amot, ajunge.
– Nu, mărite Theophil. Nu ajunge. Căci daca eu și Iosif suntem chemați să izbăvim lumea de tot răul ăsta, să-l înfrângem pe Beliazar, chiar și cu ajutorul tău, nu cred că vom reuși decât sâ pierim. Îmi iubesc nespus copilul, soția, vreau să am pace și împăcare. Liniște vreau. De ce tocmai eu, acel ales?! Sunt doar un om, nimic mai mult. Nu, nu. Nu ajunge…
Amot amuți și simți cum i se umezesc ochii și cum i se usucă inima de durere și cum se îneacă în neputință sa de biet om.
Luă cupa de pe masă și sorbi îndelung.
Theophil îl aștepta răbdător.
Apoi, îl apucă de braț, oprindu-l să mai soarbă din cupă.
– Amot, hei, trezește-te. Nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut. Nu poți afla înfrângerea lui Beliazar înainte de a-l înfrânge. Amot, lumea nu își repetă povestea, omul se repetă pe sine-însuși când se golește de Cel Prea Înalt și Sacru. Știi asta.
– Știu, rosti sec Amot și scutură din cap ca trezit dintr-un vis nespus de rău.
– Amot, ai întrebări de pus. Pune-le.
Amot se încruntă ușor, își drese vocea și vorbi:
– Da, Rege Theophil. Am întrebări de pus.
Theophil surâse în barbă.
Amot îi urmări cu privirea și oftând zise:
– Am de ales, să nu fiu eu acela?…
– Nu.
– Care sunt, câte vor fi aste încercări?
– Nu știu. Nimeni nu știe în afară de Cel Prea Înalt și Sacru.
– Încotro va fi să fie călătoria noastră?
– Nu știu. Doar Cel Prea Înalt și Sacru știe. El îți va călăuzi pașii. Știu doar că vei străbate Munții Răscrucii. Încotro însă, nu știu. De fiecare dată – nu uita asta – Iosif îți va arăta încotro să pășești. Duhul Celui Prea Înalt și Sacru este în copilul tău.
– Îmi va călăuzi pașii?! Tu mărite rege, nu călătorești împreună cu mine și Iosif?!
– Nu. Dar știu că în pragul hotărâtor al fiecărei încercări voi fi acolo, să vă sprijin cu toată ființa mea. Încercarea voastră este și încercarea mea. Fiecare și toți trei trebuie să izbândim asupra fiecărei încercări. Dacă doar tu treci cu bine încercarea, aceasta nu este izbândă. Visul tău ultim, adu-ți aminte, ne înfățișează pe toți trei. Doar astfel se împlinește profeția.
***
”… șuvițe de vânt…
… parfum de iasomie…
vrăbii stinghere … ”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul VI, episodul VII, episodul VIII … ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
